Ce mare har !

Ce mare har sa poti vedea
Cu ochii tai lumina,
Dar mult mai mare har tu ai,
Cand ti-e iertata vina!
Ce mare har, ce mare har
Sa ai iertata vina!

Ce mare har sa poti s-auzi
Cu-a ta ureche cantul,
Dar mult mai mare har tu ai
Cand poti s-auzi Cuvantul!
Al lui Isus, al lui Isus,
Auzi tu azi Cuvantul!

Ce mare har sa poti sa gusti
Din roade de tot felul,
Dar mult mai mare har tu ai
Cand gusti ce bun e Domnul!
Ce mare har, ce mare har
Sa stii ce bun e Domnul!

Ce mare har sa poti sa-L simti
Pe Domnul ca si Toma
Dar mult mai mare har tu ai
Crezand în El acuma!
Fara sa-L vezi, fara sa-L vezi,
Sa crezi în El acuma!

O zi minunata !

O viata ai, o scurta si-o unica viata

Si orice apus de soare ii poate fi hotar

O ultima rascruce,o ultima povata

Si-o ultima chemare, o ultima chemare
Iti poate fi-orice har !

Un suflet ai, un singur si suflet numa'

Si-n orice clipa Domnul ti-l poate cere iar.

Rascrucea ta din urma, povata ta de-acuma

Si ultima-ti chemare, si ultima-ti chemare

 E poate aceasta chiar

Un DUMNEZEU e numai....si-o unica salvare

Si unica-ti speranta e-n unicul Sau har

E poate ceasul ultim, e poate clipa mare

Si pasul fara care, si pasul fara care

Ai plange-n veci amar!

                                               Traian Dorz

Eu simt că vine Domnul !

Nu pot sa nu postez aceste frumoase versuri pe care un frate drag in Domnul le-a trimis ca raspuns la postarea de mai jos..."Se intampla ceva".

Domnul sa ne ajute sa ne pastram haina  curata pana la capat si sa avem parte de rapirea minunata pe care Domnul ne-a pregatit-o.

 

Eu simt că vine Domnul
Curând că să ne ia
Şi mult aici în lume
Noi fraţi nu vom mai sta
Nimic nu ne mai lege
De lutul blestemat
Eu simt că vine Domnul
Popor răscumpărat.

Spre seară, la noapte
Sau mâine-n zori de zi
Se-aude strigarea:
"Veniţi ai mei copii!"
Eu simt că vine Domnul
Voi oare nu simţiţi
Căci vine răpirea
O fraţii mei iubiţi ?

Eu simt că vine Domnul
Şi-s bucuros mereu
Mă duc curând acasă
În cer la Tatăl meu.
Nimic nu am în lume
Decât ai mei iubiţi
Şi vreau ISUS de Tine
Să fim cu toţi răpiţi.

Nu mai goniţi prin vale
Să căutaţi comori
Vă spun: "căutaţi pe Domnul
Ce stă mai sus de nori."
Eu simt că vine Domnul
Şi vreau să îmi păstrez
Curată a mea haină
Cu El să mă întâlnesc.

As vrea sa fiu !

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.

Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă `nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
O, bine, slugă bună!

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare. 

                                       Autor: Petrica Dugulescu 

Rastignit pentru tine !

In urma cu cateva zile, am primit un link foarte frumos.Am ascultat-o...am citit-o....de cateva ori....

Nu pot sa nu o postez...nu pot sa las asemenea versuri sa nu fie citite si de dumneavoastra.

....Mai treci odata pe la crucea sfanta,

Sa te-noiesti, sa te aeszi pe stanca 

Sa nu mai cazi de-acolo niciodata

sa fii un Fiu de Rege si-Imparat

Trecut-a invierea...

Trecut-a si aceasta sarbatoare
Cu fast, cu bautura si mancare.
Si-acum un an... la fel a fost asa,

Caci pentru tine aceasta este INVIEREA.

Tu ai un trup si un suflet ti-a fost dat,
Dar nu sa-l tarai prin mocirla de pacat.
Opreste-te si priveste la Golgota sus
Caci... si pentru tine a murit ISUS!

De 2ooo de ani te-asteapta, El,
Si tu dispretuiesti sangele de Miel…
Caci Pastele ce atatia ani ai sarbatorit

Inseamna salvarea ta, de care ai fugit.

Ah!, cand zorile atunci se-arata,

Cand lumea intreaga nu se-asteapta,
Asa va fi rapirea celor sfinti, ai Lui,

Iar tu vei ramane jos, al nimanui.

Cu inima ta de piatra, de lume legata,
Intoarce-ti astazi fata spre Creator
Si pocaieste-te, caci poate-i ultima data

Cand te mai asteapta al tau MANTUITOR!
                                                                    Amin!

Eu nu am fost atunci la Gabata !

Eu nu am fost atunci la Gabata

Cand greaua sentinta s-a dat

Dar stiu ca si eu, ca si tata

Il am ca stramos pe Pilat.

Eu nu am lovit nebuneste

Cu pumn noduros grosolan,

Dar stiu ca si-n mine zvacneste

Prin vene acelasi sange roman.

Eu n-am fost in gloata nebuna

Strigand: pe Baraba ales,

Dar suntem citati impreuna

La marele lumii proces.

Romani suntem astazi sub soare,

Nascuti din ai Romei soldati,

Si zic: decat alte popoare

Noi suntem mai mult vinovati.

Romanii pieira prin lume,

Cu scurgerea vremii s-au dus,

Iar noi le-am luat mindrul nume

Si sfanta credinta-n Isus.

O limba latina si dulce

Ne-a dat Dumnezeu sa vorbim,

Ca scrisul de-atunci de pe cruce

Usor sa-l putem citi.

Istoria bimilenara, un nume

Si-un crez comun ne-a pastrat,

Iar soarta cand fosta amara

Aceeasi tarie ne-a dat.

Si daca crestinii-n arena

Platira a lor sange ca pret

Sa nu inventam alte scene

Urmand stramosescul dispret.

Sa nu mai fim iarasi vrajmasul

Ce cuie in maini I-a batut,

Ci sa-l urmam pe sutasul

Intaiul roman ce-a crezut.

Romani din campia strabuna

Va-ntoarceti sub cruce-napoi,

Veniti, raspanditi Vestea Buna,

Fiti tari, Dumnezeu e cu noi !

                                                                Amin.

                                                         Autor: Marta Bergheaua

EU SUNT SMOCHINUL

Mărturisesc că este-aşa cum scrie

Cuvântul adevărului de viaţă.

Sub raza Lui eu am primit povaţă.

Sub semnul Lui speranţa mea învie.

Şi am fost rând pe rând oaia pierdută

Fiul risipitor întors acas’

Am fost acel chemat şi eu în vie

Ca să lucrez în ultimul meu ceas.

Eu sunt acela ce-am primit talanţii

Stăpânului plecat în depărtare.

Eu sunt pământul roditor sau tare

Chemat ca să producă germinaţii.

Dar astăzi în parabola de viaţă

Sunt căutat să reprezint smochinul,

Şi recunoscător va fi străinul

De va găsi şi roade şi verdeaţă.

La umbra mea se va simţi răcoarea

Înţelegând un sens de existenţă.

Dar toată-nţelepciunea şi valoarea

Va sta în ale roadelor prezenţă

Şi după paşi le recunosc durerea

Şi după paşi le recunosc dorinţa

Şi ne-ai mustra atât de mult conştiinţa

De n-ar găsi la mine mângâierea.

Problema ce se pune e a vieţii

Şi foamea vieţii cine o alină?

Căci este numai drept când trec drumeţii

Să ceară pace, dragoste şi milă.

Interesant şi ce surpriză, Doamne,

Chiar Tu păşeşti pe drumul acesta dur?

Tu, care m-ai sădit, mi-ai dat contur

Şi Ţie, Doamne-ţi este astăzi foame?

Tu, suflete, de lângă drum de vină

Sădit să reprezinţi lumina vieţii

Să ştii că toţi aşteaptă de la tine

Roade de pace, dragoste şi milă.

Esti crestin

Sunt oameni mulţi în lumea asta,
Cari stăruiesc în greu păcat.
Ucid şi-njur, sunt răi la suflet,
Şi totuşi de i-ai întreba,
Să spună care li-e credinţa,
Ei îţi răspund uşor, senini,
Pe-un ton de superioritate,
"Fireşte că suntem creştini".

Ehei! De-ar şti sărmanii oameni,
Cât se înşală de amar,
Că nu-s creştini cum nu e gâsca,
Un struţ sau lebădă măcar.
La ei e totul vorbă goală,
Credinţă însă n-au un pic,
De rostul jertfei de pe cruce,
Ei n-au habar, nu ştiu nimic.

De vrei să ştii dacă eşti vrednic,
Să te numeşti al lui Hristos,
Atunci încearcă de răspunde,
Cu NU, la cele de mai jos:
Ţi-e greu să rabzi în sărăcie,
Doar ca dreptăţii să slujeşti,
Când ai putea servi minciuna,
Ca alții, să te-mbogățești?

Ţi-e greu să ierţi pe unul care
Te-a umilit sau ţi-a greşit,
Sau când te ştii un om de seamă
Să nu te-ngâmfi, să fii smerit.
Ţi-e greu să rabzi o nedreptate,
O pagubă sau un afront,
O palmă fără să te superi,
Fără să-ntorci măcar un ghiont.

Ţi-e greu să ocoleşti iubirea,
În cale când o întâlnești,
Doar ca s-asculţi pe Domnul care,
A spus cândva „Să nu pofteşti”.
Ţi-e greu să îţi iubeşti vrăjmaşul,
Să nu-invidiezi pe cel bogat,
Să dai săracului în lipsă,
Şi-atunci când eşti înstrâmtorat?

Ţi-e greu în mijlocul durerii,
În inimă când ai un spin,
Să cânți spre cer un imn de slavă?
Ţi-e greu? Atunci nu eşti creştin.
Dar când în viaţa ta predată,
Din sfântul Nume faci un crez,
Şi nu un titlu pe hârtie,
Înscris cândva la un botez,

Când porţi mereu în amintire,
Jertfirea Lui, adâncu-I chin,
Atunci le faci uşor pe toate,
Şi-ai dreptul să te chemi creştin.

Că nu-i destul să spui din gură,
Ducând o viaţă de păgân,
Purtarea ta doar ea ne spune,
În viaţă cine ţi-e stăpân.
Dacă Isus îţi e Stăpânul,
Fii bun și blând, ca El, smerit,
Goneşte ura și trufia,
Ce pân' acum te-au stăpânit.

Căci dacă-njuri, eşti rău, porţi ură
Zadarnic porţi Numele Său,
Isus de tine se dezice,
Satana e stăpânul tău.
Zadarnic vrei cu acte scrise,
Să dovedeşti că eşti creştin;
De-ai fi creştin, ţi-ai pune viaţa,
În slujba Fiului Divin.

Ai merge tot pe-aceeaşi cale,
Ai împlini al Său Cuvânt,
N-ai duce-o viață-atât de tristă,
N-ai pângări Numele-I sfânt.
A fi creştin, nu-i o hârtie,
Un nume moştenit cândva,
Ci e titlu sfânt şi nobil,
Plătit cu însăşi viaţa Sa,

Plătit cu lacrimi multe, grele,
Cu renunţare, sânge, chin,
Cum a plătit Isus odată
Faci astfel: te numeşti creştin.

                          Valentin Popovici

Nu tăia din cruce!

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,
Cu umbre ciudate pe chipul său blând,
Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,
Dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,
Prin frunzele smulse din arborii goi,
Se vede prin ceață, pe drum de căruți
Atâtea icoane din anii trecuți.

O viață de zbucium, de mari suferinți,
Și totuși de multe și dragi biruinți.
Dar crucea o clipă lăsată-i acum...
Adesea prea grea-i păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz
Atâtea batjocuri și-atâta necaz
BETANII puține; dar spini îndeajuns!
O clipă bătrânul se simte răpus.

O clipă, în suflet apar îndoieli
Gândește-te bine... dar de te-înșeli?
Ce-i viața?Ce-i lumea? Un larg labirint.
Urechea te-nșală ori ochii te mint.

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea
Vai , viața-i prea veche și crucea ți-e grea.
Și astfel cu-n umăr de cruce proptit
Bătrânul se lasă de somn copleșit.

Dar iată, în somnul de trudă și-amar
Lumini și imagini în minte-i apar
El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac
Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

Creștinul tresare! Se uită mirat
Și-n dată pornește sub cruce-aplecat
Și vântu-i aduce din culmi un ecou
Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult
În piept dă năvală un negru tumult.

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit
E DRUMUL prea-ngust și-i greu de suit.
Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc
Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

Se leagănă, pas avântul e frânt
Bătrânul creștin e căzut la pământ.
Mi-e peste putere, aicea rămân.
Și cade-n țărână bătrânul creștin.

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,
Prea mare-i povara, prea multe ai tras.
Ia barda aceasta și taie din lemn!
Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci
Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.
Creștinul ascultă îndemnul străin
Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

Lovește în bârnă cu braț de voinic.
Din cruce retează un pic câte-un pic.
O pune pe umăr, încearcă un pas,
Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă; și apoi un fior
Șoptește: acuma e mult mai ușor.
Și-ndată pornește pe cale voios
Cu crucea ușoara urmând pe Hristos.

Pe drum se-ntânește cu cete de frați
Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați
Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,
Ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,
Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,
Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!
Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar vai, de la el pân' la porți e un șanț
Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț
Și strigă bătrânul de frică pătruns,
Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.
Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.
Deodată, din vale, cu ochii strălucind
Cu crucea pe umeri vin frați și surori.
Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

Și repede crucea ca punte și-o pun.
Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,
Iar crucea în urmă se pierde la fund.
Bătrânul ia crucea cu a dorului val


Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.
Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.
Creștinii trec șanțul și intră pe porți
Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden
Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.
Ce zboruri de îngeri ! Ce slăvi ? Ce lumini?
Ce mari curcubeie de aur și crini.

Creștinul de-afara de jale-i răpus.
Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.
Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.
O ! Cât de aproape-i al Domnului glas.

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.
Dar crucea, deodată, se duce-n abis
Și cade bătrânul în golul temut.
Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

Dar iată ce taină! el nu stie cum
Pe lespedea rece; la margini de drum
Acolo c-un umăr de cruce proptit
Dormise o clipă și visu a venit
Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

Creștinul se scoală și simte în piept
O flacără nouă și-un dor înțelept.
Cu grabă apoi povara luând
Privește-nainte cu chipul său blând.

Și crucea îi pare aripă spre zări.
Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.
Acum el vă spune: În drumul spre rai
Din crucea credinței nimic să nu tai.

Cu crucea întreagă Isus către noi
Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi
Și acum El din lume ne-așteaptă la fel,
Cu crucea întreagă s-ajungem la El.

                       Costache Ioanid

ETERNA PRIMAVARA

  Orice cuvânt din ceruri e un grăunte de Lumină.
Căzut în inimă, el poartă şi roada Harului, divină.
Şi vei vedea în întuneric, cum înfloresc, străluminate,
Grădini cu arbori plini de roade de haruri binecuvântate.

El n-are-n sine putrezirea, lui nu-i e dat să putrezească.
Venind de Sus, din veşnicie, el poate să înveşnicească.
De poartă-n el o bucurie, ori o mustrare care doare,
Aduce roadă-n veşnicie, de mântuire dătătoare.

Pot bate vânturi, ploi, şuvoaie, cutremure nimicitoare,
După furtună, va surâde grădina, mai strălucitoare.
Mai plină este de vigoare, mai proaspătă ca niciodată,
când Dumnezeu din Cer trimite o slovă binecuvântată.

Cât de firesc prind să răsară Iubirea, Pacea, Bucuria,
Răbdarea, Bunătatea, Fapta cea bună şi Credincioşia,
Blândeţea, Cumpătarea - roade ce ţi se cer în veşnicie:
O punte de la om la Domnul, izvor etern de Apă Vie.

Trimite pe pământ Isuse, Cuvântul Tău de Duh şi Viaţă!
Atinge noaptea necredinţei şi-o înfloreşte-n dimineaţă,
Ca să răsară pentru Tine nu flori şi frunze, ci, deplin,
Copacul cel de roade sfinte al harului ceresc! 

Amin

                                                        TATIANA TOPCIU

 

O noapte binecuvantata !

Eu ma culc si-adorm în pace
Caci Tu, Doamne ma veghezi.
Când suspin în miez de noapte
Si cu lacrime sub pleoape,
Tu, Isus ma cercetezi.

Puii de lei striga de foame
Dar eu linistit adorm.
Caci Te am pe Tine, Doamne
Lânga mine-n orice vreme
Si-mi dai pâinea ca prin somn.

Mai presus de-orice faptura
Cu iubire m-ai creat.
Mi-ai dat sfânta-nvatatura
Si-o cântare noua-n gura
Sa Te laud Doamne, ne-ncetat.

Mi-ai dat slava îngereasca
Mi-ai dat Duh, din duhul Tau.
Sunt a cerului mireasa
Preotie-mparateasca
Sunt din neam de Dumnezeu.

Toti cei ce se-ncred în Tine
Si se-ascund la umbra Ta
Vor avea blesug de pâine
Nu vor fi dati de rusine
Caci de grija, Tu porti.

Fii laudat o Doamne mare
Pe vecie înaltat
Tu dai florilor culoare
Tu-i dai câmpului splendoare
Sa fii binecuvântat.

O saptamana binecuvantata!

Binecuvântează, suflete, pe Domnul,
Domnul Dumnezeul nostru necuprins,
Doamne, Tu mă aperi şi îmi mângâi somnul
Ca un cort deasupra-mi cerul l-ai întins.

Cum o dimineaţă luminezi pe cale
Şi în strălucire, Doamne, Te-nveleşti,
Apele sunt vârful locuinţei Tale
Şi din nori făcut e caru-n care Eşti.

Şi alergi cu vântul-sol în veşnicie,
Sol cum fiecare vânt Îţi este sol,
Flacăra şi focul ţi se-nchina Ţie,
Ai luat pământul, l-ai zidit din gol.

Temelii în stare veşnic să-l susţină -
Înghiţit fusese la un semn de-al Tău
De adânc, când apa încerca să-l ţină
Şi să-l zăvorască înăuntrul său.

Dar cu spaima apa, auzindu-Ţi glasul
A fugit croindu-şi drumul spre câmpii
Pân' la locu-n care-ai hotărât popasul
Să rămână-acolo peste veşnicii.

Şi să nu se-ntoarcă, Doamne, niciodată,
Tu faci să ţâşnească apele din văi,
Tu adapi în ele fiara însetată,
Case ridicat-ai pentru toţi ai Tăi.

Cu lucrarea-Ţi sfântă, tu hrăneşti pământul,
Iarba-o faci să crească, toate ni le dai
Stanca, adăpostul când ne bate vântul,
Ce-am putea să-Ţi cerem, Doamne şi să n-ai?...

Totu-n lumea asta s-a făcut prin Tine,
Drum deschis-ai unde nu puteai să treci,
De belşug şi roade palmele ni-s pline,
Lăudat fii, Doamne, lăudat pe veci!...

                                                                           Sanja Cristea Tiberian

Invitat la cina!

Isuse, sunt de-a dreptul copleşit
Şi inundat de valuri de lumină
Văzând că printr-un har nemărginit
Sunt, astăzi, invitatul Tău la Cină.

Mă las de invitaţie pătruns,
Dar rostul ei nu-l înţelege firea:
Prin ce mister adânc, de nepătruns,
Poţi sta la masă cu...dumnezeirea?

Însă Tu vrei în jurul Tău să ai
Pe toţi ai Tăi, gătiţi în haine sfinte,
Serbând aici, ca într-un colţ de rai,
O Cină de aducere-aminte.

O pâine frântă, ca şi trupu-Ţi frânt,
Ne reuneşte-n trup de adunare
În care strâns legaţi de Duhul Sfânt,
Îţi suntem Ţie, Doamne,mădulare.

Când rodul viţei curge în pahar
Ca semn al legământului salvării,
Vedem curgând pe cruce, la Calvar,
Din răni divine, sângele iertării.

M-ai invitat, Isus, la Masa Ta
Şi trebuie să vin cu mâini curate;
Eu m-am spălat, dar străduinţa mea
Să mă sfinţească pe deplin nu poate.

Doar Tu poţi, Doamne, să mă curăţeşti,
Ca pe-un copil luându-mă de mână,
Şi-apoi, spălat, să mă învredniceşti
Să stau şi eu cu oaspeţii la Cină.

Îţi mulţumesc că-s printre invitaţi,
Spălat, sfinţit, învrednicit de Tine,
Să stau la masa Ta cu mii de fraţi,
Cu care vom serba şi-n slăvi divine.

Altarul rugaciunii !

'Naintea feţei Tale, cerescule Părinte,
Aş vrea s-ajungă astăzi puţinele-mi cuvinte,
Şi strâns înmănunchiate, ca un mărgăritar
Să fie-o rugăciune pentru al Tău altar.

De-aceea-mi plec fiinţa cu tot ce am în ea
Să-mi torn pârjolul vieţii aici în faţa Ta,
Ca Tu din înălţime, din zări nemărginite
S-auzi a mea şoptire, prin lacrimi izvorâte.

Dar simt că tot lăuntrul e ruginit, e gol,
Că lanţul slăbiciunii mereu îmi dă ocol,
Şi cu a mea privire în sus nu pot privi
Pe Tine, Doamne sfinte, în cer a Te zări.

Să-Ţi spun că jertfa rugii e simplă, e săracă
Şi... pentru cer... n-ajunge podoaba ce-o îmbrac
Că printre zări ascunsă, pe-o cale-aşa de lungă
Strigarea mea cea slabă nu poate să ajungă... ?

Împovărat de greşuri, zdrobit şi păcătos,
Din lutul plămădelii, sec şi buruienos,
O frază istovită sau un cuvânt măcar
Aş vrea să urc spre ceruri ca jertfă de altar.

Pe buza mea cea arsă mulţimi de fapte vin,
Se nasc şuviţe fluvii din sufletul meu plin.
Sunt vreascurile vieţii, e chinul strâns ca varul,
E rugăciunea însăşi, e jertfa, e altarul.

Şi-atunci în starea asta Tu mâna să-mi întinzi,
Altarul meu cel gata, Isuse, să-l aprinzi,
Să ardă-n flăcări sfinte în nesfârşitu-ţi har,
O rugăciune sfânta, o jertfă de altar.

Atâta e ce astăzi eu aş putea aduce
În faţa Ta, Isuse, la Gogota, la cruce:
O inimă zdrobită, scăldată-n mult amar,
Dar... rogu-Te, Isuse,... Tu pune-o pe altar ! 

               

                                      Valentin Popovici

Viata asemeni unui tren....

Viaţa-i ca un tren de munte, cu-un mecanic iscusit
Drumu-ncepe de la leagăn, şi-are la mormânt sfârşit,
Treci tunele şi semnale, curajos călătoreşti
Ţine mâna strâns pe frână, drumul vezi să nu-l greşeşti.

O Isuse, Tu condu-ne, pân’ la locul fericit,
Unde îngeri ne aşteaptă să ne spună “bun venit”

Peste văi prăpăstioase poduri lungi vei traversa,
Dar Isus stă şi priveşte, calea-aceasta-I viaţa ta,
Fii atent la avalanşe datoria să-mplineşti
Ţine mâna strâns pe cârmă, drumul vezi să nu-l greşeşti.

Când cu bine ajungi la capăt, şi-apoi treci peste Iordan
Vezi o ţară-mpodobită, e cerescul Canaan,
Aici trenul se opreşte, tu cobori eşti obosit
Însă Domnul îţi grăieşte călător “Bine-ai venit”

In aşteptare....

O bătrână şi-un moşneag
Stau îngânduraţi în prag,
Tot privind în depărtare,
Poate,
vreun copil apare.
Nu prea văd de bătrâneţe
Şi lacrimile curg şiroaie
Pe-a lor încreţite feţe
Parcă-ar vrea să le mai moaie.
Greu, oftând, icnind în sine,
Lacrimile şi le şterg,
Dar pe drum nimeni nu vine
Şi în doi în casă merg.
Înserează, mai rău văd,
Dar şi toamna varsă lacrimi,
De îţi pare că-i prăpăd,
În jur ca la ei în inimi,
Ce se zbat fără hotare
Parc-ar vrea să-i părăsească,
Să plece în lumea mare
Copilaşii să-şi găsească,
Să-i cuprindă, să-i privească
Şi apoi să-i părăsească,
Totul doar e trecător,
Iar acum e rândul lor.
Au crescut copii vreo cinci
Şi nici unul nu-i pe-aici,
Toţi plecaţi peste hotare,
Pentru bani, pentru mâncare.
Au rămas acasă-n doi,
Fără bani, flămânzi şi goi,
Aşteptând
poate că mâine
Vreo unul totuşi revine.
La o casă, chiar în prag,
Tot privind în depărtare,
O bătrână şi-un moşneag
Stau
de ani
în aşteptare.

Te-am cautat !

Te-am cautat la poarta soarelui,

In sclipiri de lumina

Diamant cernut printre gene,

pierdut pe-o colina.

Te-am cautat la poarta vanturilor,

In briza soptind fierbinte

Pe tais de uragan,

mii de cuvinte....

Te-am cautat la poarta apelor,

In brate inclestate de spuma

Tulburata si alunecoasa apa,

pierduta-n furtuna.

Te-am cautat la marginea pamantului,

Cotropind munti si vai.

Te-am gasit pe cruce iubind

pana la jertfa pe-ai Tai.

                                                                 Elena Marin Alexe

Un lung tren ....

Un lung tren ne pare viata

 Ne trezim in el mergand, 

Fara sa ne mai dam seama 

Unde ne-am suit si cand.

Fericirile sunt halte 

 Unde stam cate-un minut;

Pana sa ne mai dam seama, 

Suna... pleaca... a trecut...

Iar durerile sunt statii 

 Lungi, de nu se mai sfarsesc, 

Si, in ciuda noastra parca, 

Tot mai multe se ivesc.

Arzatori de nerabdare 

 Inainte tot privim, 

Vrem s-ajungem tot mai iute, 

 La vreo gara ce-o dorim.

Ne trec zilele... trec anii... 

Clipe sfinte si dureri, 

Asteptand, hraniti de visuri, 

 Noi momente de placeri.

Multi copii voiosi se urca. 

 Cati in tren ne-am intalnit!... -

Iar cate-un batran coboara

 Trist, de forta istovit...

Vine-odata insa vremea 

 Sa ne coboram si noi...

Ce n-am da atunci, o clipa 

 Sa ne-ntoarcem inapoi?

Caci, pe cand privim in urma, 

Plangem timpul ce-a trecut...

Suna gara vesniciei!... 

 Am trait, dar n-am stiut...

                                                       Nicolae Moldoveanu

Doar gandul !

Doar gandul la Tine ma face sa sper

in drumul acesta ce duce la cer.

Doar dorul de Tine, de chipul Tau bland

imi spune mereu...

In curand...

In curand...

La poarta cetatii odata voi sta

acolo departe in patria Ta.

De dorul acesta ce-mi arde in piept

veghez si tresar

si Te-astept...

si Te-astept...

In lumea aceasta mereu calator

ma-nalt catre stele pe scari de fior.

La orice sclipire tresar inganand:

O, vino, Te rog...

mai curand...

mai curand...

                                                                       Costache Ioanid