Imi amintesc ca undeva in 2014, in calendarul zilnic, Samanta Buna era o marturisire a unui pastor.
„Datorită activităţii mele de
predicator, eram urmărit tot timpul. Din nou urma să fiu întemniţat şi am fost
obligat să mă ascund pentru un timp de poliţie în munţi. Era iarna. Câteodată
se arătau şi lupi; dar de aceştia mă temeam mai puţin decât de oamenii, care
erau pe urmele mele. Într-o noapte a fost foarte rece. Eram complet epuizat şi
m-am rugat: Doamne, trimite-mi o pătură, altfel voi îngheţa de frig! Apoi am
adormit. De frig, n-am mai simţit nimic. Ştiţi de ce? Când m-am trezit
dimineaţa, era încă întuneric beznă. M-am mişcat şi am vrut să mă ridic. Atunci
s-a ridicat chiar de lângă mine un animal şi a dispărut printre copaci. A fost
un câine? Sau un pui de lup? Nu ştiu. Dar animalul a petrecut întreaga noapte
aproape de mine ţinându-mi de cald.
Dumnezeu este incomparabil in marimea si bunatatea Sa. El nu mi-ar fi putut trimite o patura mai calduroasa"
Citind aceasta marturisire m-a facut sa ma gandesc ca primii crestini nu erau doar cei din vremea Domnului Isus, ci mai traiesc inca si printre noi. Este atat de fascinant sa citesti istoria primilor crestini si undeva in adancul inimii tanjesc sa am o viata ca a lor, sa am in jurul meu oameni ca si ei, sa fim toti una, insa din pacate ramanem in suflet cu durerea, pentruca nici macar noi, nu suntem cum ar trebui sa fim, daramite sa mai avem pretentii de la altii..Diferenta este izbitoare dintre ceea ce au trait ei si ceea ce traim noi astazi. Daca astazi in odaia noastra lumineaza candelabrele luxoase, in odaita primilor crestini lumina flacara Duhului Sfant. Daca noi simtim din plin ca traim pe pamant, fie datorita confortului, fie datorita bolilor sau datorita suferintelor, ei simteau ca sunt in cer. Astazi candela noastra nu mai arde, unde si unde mai palpaie o flacara. Astazi inima noastra nu mai tanjeste dupa Cel care vine. Bajbaim prin intunericul lumii acesteia, ne luptam sa ducem inainte doar o forma de religie, incercand sa impresionam de prea multe ori cu piosenia noastra, cu programele noastre, cu faptele noastre caritabile.
Traim sub aceasta falsa eticheta de crestin, insa uitam ca exista Unul care ne cunoaste inima si gandurile. De El nu ne putem ascunde si pe El nu-L putem impresiona. Inaltam rugaciuni reci, fara pasiune, fara lacrimi, fara esenta. Inaltam rugaciuni doar de cerere, “Doamne da-mi, Doamne fa-mi, Doamne ajuta-ma, Doamne vindeca-ma, Doamne da-mi un job, Doamne da-mi o nevasta, un barbat”… si as putea continua inca o fila intreaga si spun asta pentru ca vad biletele care sunt trimise la slujitori pentru rugaciune.
Uitam insa sa mai trimitem un bilet in care sa-I cerem Domnului Sa-si implineasca planul Lui, sa se faca voia Lui, sa ne arate calea Lui? Cati mai simtim durere in suflet pentru cel de langa noi care este in incercare? Cand suntem noi bolnavi…se cutremura zidurile bisericii, am ajuns la capatul lumii, cand e vecinul de langa noi…abia deschidem gura si ne gandim..."asta-i viata".
Daca mai e si o sora sau un frate pentru care avem un “cui” in inima…atunci uitam si care-i motivatia rugaciunii. Trebuie sa ne recunoastem starea si sa vedem ca daca Domnul ar veni la noapte s-au azi, putini...am fi gata de plecare.
S-au schimbat atat de multe lucruri, de-atunci si pana acum, iar daca astazi suntem in viata, sa-i multumim Domnului. A mai ramas atat de putin timp si tot ce ne-a ramas este doar indurarea lui Isus. Sa aprindem focul in inima noastra, sa luam ulei in candela si sa iesim in intampinarea Mirelui nostru drag, pentru ca El se apropie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu