HRANA TA ZILNICA!

22 OCTOMBRIE
Romani 3.1-18
Cine are dreptate? Dumnezeu, care condamnă? Sau acuzatul, care se apără?
„Dumnezeu să fie adevărat şi orice om, mincinos" strigă apostolul (v. 4). Cuvântul lui Dumnezeu nu este desfiinţat pe motiv că nu a fost crezut de iudei, depozitarii lui (v. 3; Evrei 4.2). Cu cea mai mare inconsecvenţă, iudeii se mândreau că posedă legea (cap. 2.17), deşi ea dă mărturie împotriva lor. Este ca un criminal care, în timp ce-şi susţine nevinovăţia, aduce el însuşi poliţiei documentul convingător stabilind vinovăţia lui. Astfel Duhul lui Dumnezeu, asemeni unui procuror într-un tribunal, dă citire înaintea acuzatului iudeu unei serii întregi de versete de necombătut scoase din propriile sale Scripturi (v. 10-18).
Un alt argument ar putea fi însă adus de către acuzat: Nu neg nedreptatea mea, însă ea scoate în relief dreptatea lui Dumnezeu (v. 5) - cu alte cuvinte, nedreptatea mea II slujeşte pe El. 

Ce înspăimântătoare rea-credinţă! Dacă ar fi aşa, atunci Dumnezeu ar trebui să renunţe la a mai judeca lumea (v. 6) şi ar trebui să-i fie recunoscător lumii pentru răutatea ei care, prin contrast, accentuează sfinţenia Sa. El însă ar înceta atunc să mai fie drept şi S-ar tăgădui pe Sine însuşi (2 Timotei 2.13) 

Înainte de verdictul final, Dumnezeu îndepărtează şi ultimele raţionamente în dosul cărora creatura Sa caută întotdeauna să se ascundă.