"Sunt vremi când temeliile se surpă Şi stâlpii lumii noastre’s clătinaţi. Când înălţimile noastre se uzurpă Şi ne simţim aproape derutaţi.
Când tot ce am clădit prin ani, cu osteneală, Vedem cum într-o clipă-i prăbuşit. Şi ne-întrebăm atunci cu îndoială: Ce poate face cel neprihănit?
Sunt vremi când se dezlanţuie furtuna, Şi noi privim în negură năuci - Când frigul şi căldura sunt tot una Şi-n jurul nostru mişună năluci.
Sunt vremi când vezi că totul se destramă Şi vise şi nădejdi şi ideal; Iar tu eşti cel mai nebăgat în seamă Tu, preţiosul lumii capital...
Sunt vremi, sunt vremi, ce vremi o, Doamne Sfinte! Când nu mai vrei nimic, când nu mai poţi, Când mintea nu găseşte nici cuvinte Iar de găseşte, nu poţi să le scoţi.
Atunci când suferinţa-i permanentă Şi nu găseşti ieşire spre liman, Un strop din marea lumii imanentă Când nu mai ai nici forţă, nici elan,
Atunci Te intrebăm A Tot Stăpâne: Şi-un sfat, noi de la Tine vrem. Să te-ntrebăm, atât ne mai rămâne Şi-al Tău Cuvânt umili îl aşteptăm.
Tu ne răspunzi atunci cu duioşie: Copiii mei, Eu încă sunt pe Tron, Nu tremuraţi în vreme de urgie Şi nu vă-nspăimantaţi de nici un zvon.
Şi chiar de s-ar mişca în mări pamântul, Al lumii stâlpi tot Eu îi întăresc! Aşa mi-am dat din veşnicii Cuvântul Şi acum Eu pentru voi îl împlinesc!
Eu mustru marea, vânturi şi talazuri Şi toate se supun şi se opresc. În aspre încercări şi în necazuri Eu sunt cu voi, Eu nu va părăsesc!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu