Migratie sau invazie?

Toată lumea se întreabă, în aceste zile fierbinți de toamnă, dacă Europa este în stare să rezolve cea mai gravă criză izbucnită după cel de-al Doilea Război Mondial. Au apărut întrebări cruciale: migrație sau invazie?

Scenariile sunt apocaliptice și derutante pentru ambele ipoteze. Bătrânul continent este îngenuncheat și caută răspunsuri. Putin tace. Obama tace. Pentru Statele Unite, criza greacă, criza banului, a stârnit mai multe ecouri decât criza refugiaților. Nu se mai vorbește despre scutul antirachetă, despre măsurile Kremlinului anti-SUA, despre invazia țaristă din Crimeea și Ucraina… Noul scenariu este criza refugiaților. Nimeni nu spune cum a apărut Statul Islamic. Nimeni nu spune ce s-a întâmplat cu Al Qaeda, deși orice om inteligent înțelege că acești fanatici, care răspândesc teroarea pe tot globul, sunt urmașii defunctului Bin Laden.
Mari giganți ai planetei tac. De ce? Pentru că sunt complici la aceste atrocități. Marile puteri, începând cu Statele Unite, au stârnit viesparul, în complicitate cu cele mai puternice state europene. Interesele au fost de ordin financiar, doar financiar, nicio intervenție militară nu a avut niciodată un scop umanitar. Ce este însă trist și revoltător este că "marii licurici" au decis, tacit, să sacrifice bătrânul continent pentru a se salva pe ei înșişi de invazia celor condamnați la moarte pentru aurul negru.
Nimeni nu vrea să spună adevărul pentru că adevărul este, în aceste zile, incriminator. Modul în care acționează refugiații poate părea haotic, disperat, dar și bine organizat. În spatele amărâților, care fug de frica jihadiștilor, se află, probabil, membrii primelor celule teroriste care vor pune steagul în punctele strategice ale Europei. Sper să mă înșel…
Dar ce face România în aceste zile? Ce fac autoritățile române pentru a se pune la adăpost de cea mai importantă criză din ultimii 70 de ani? România vorbește pe mai multe voci, pentru că este condusă de incompetenți. Nu am auzit în aceste zile nicio voce credibilă din spațiul politic, care să spună care este strategia de apărare a României în fața acestui nou pericol. În România răposatului Lăpușneanu, boierii se luptă pentru putere, avere și privilegii… Atâta timp cât mai este un os de ros, interesul național nu poate să primeze celui personal.

Sursa:  http://www.realitatea.net/

Unii se duc si altii vin…

Citind atatea si auzind atatea despre criza imigrantilor, incercam fiecare sa ne spunem parerea si sa ne dam cu presupusul, devenind fiecare dintre noi mari analisti peste noapte. Bineinteles, fiecare din noi avem dreptul s-o facem de-aceea si opiniile sunt multe si sunt atat de diferite. Unii privesc cu mila si compasiune, altii isi intorc capul nepasatori, in timp ce altii isi spun, "nu-i treaba mea".

Cautand si eu sa imi  fac o parere personala, am gasit o istorioara.

Într-o zi, un biet călător, străin, sărac si murdar, sosi la casa unui om şi-i ceru adăpost.

– Casa mea nu-i han, îi răspunse omul nervos...şi-l goni.

Călătorul îi zise atunci:

– Mai înainte de a pleca de aici, îngăduie-mi să-ţi pun trei întrebări.

Zgârcitul încuviinţă, că doar nu dădea nimic.

Călătorul îl întrebă:

– Cine a locuit înaintea dumitale în casa aceasta?

– Tata…

– Dar înainte de dânsul?

– Bunicul...

– Dar după dumneata, cine va locui în ea?

– Copiii mei

Atunci săracul zise:

– Precum se vede, în casa aceasta a dumitale, nu stă nimenea statornic. Unii se duc si alţii vin… Aşa că-i tot un fel de han… Aşa suntem noi pe lumea asta: "călători şi străini..."

Zgârcitul fu atins în suflet de aceste vorbe şi primi să adăpostească pe călătorul acela sărac.

Şi de-atunci, niciodată n-a mai alungat de la sine pe nimeni.

Doar harul Lui, si nu meritul meu!

Ce verset minunat:

 "Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt"

 

Ma uit la tot ceea ce se intampla in jurul meu si vad cat sunt de binecuvantata, desi spre rusinea mea o spun, nu intotdeauna sunt multumitoare si nu intotdeauna sunt recunoscatoare. E adevarat ca fiecare avem in viata incercari, avem probleme, avem parte de ispite, de neajunsuri, avem parte de suferinta, de boala...insa in mijlocul lor, trebuie sa  recunoastem ca nu intotdeauna am avut parte doar de acestea, ci am avut parte si de o multime de binecuvantari.

 Dar, cate din aceste binecuvantari sunt pentru ca am meritat...?

Va spun eu....NICIUNA!

"Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt"

Daca suntem in viata...e doar harul Lui!

Daca avem o casa, un loc unde sa ne punem capul seara si nu traim drama imigrantilor din tarile musulmane...e doar harul Lui!

Daca avem ce pune pe masa inaintea noastra si a copiilor nostri...e doar harul Lui!

Daca avem o haina ce pune pe noi...e doar harul Lui!

 

Daca suntem ceea ce suntem e doar harul Lui si nu meritul nostru!

Haideti sa-I multumim impreuna si sa-I spunem Tatalui,

"Doamne, harul Tau imi este indeajuns"

Hrana ta zilnica!

3 SEPTEMBRIE
Fapte 5.33-42
De data aceasta, pentru a-i elibera pe ai Săi, Dumnezeu nu Se mai foloseşte de un înger, ci de un renumit fariseu (sectă opusă celei a saducheilor), numit Gamaliel. Era un învăţător cunoscut şi respectat printre iudei. Cu moderaţie, servindu-se de exemple pe care fiecare le cunoştea, el îi îndeamnă pe colegii lui la a avea răbdare, pentru că sfârşitul urma să arate dacă această lucrare era de la oameni sau de la Dumnezeu. De altfel, niciodată nu este greu să distingi de ce parte se află cei care pretind a fi cineva (v. 36). Nu tot aşa era însă cu apostolii. Recunoscând că prin ei înşişi nu erau nimic, ei dădeau toată gloria Numelui lui Isus, pe care nu încetau să-L vestească (cap. 3.12; 4.10).
Domnul îi prevenise altădată pe ucenici că se va pune mâna pe ei, că vor fi persecutaţi, predaţi sinagogilor şi închişi (Luca 21.12). Într-adevăr, toate aceste încercări nu întârzie să vină (v. 17-32), iar de atunci, ele n-au încetat să fie partea celor credincioşi, aici sau acolo. Noi Îi mulţumim adesea Domnului că ne-a cruţat de persecuţiile care fac ravagii în unele ţări. Să nu uităm însă că a suferi pentru Numele Său este onoare. Apostolii se bucură că au fost socotiţi vrednici de aceasta (v. 41; comp. cu 1 Petru 4.19; Matei 5.11,12).

Hrana ta zilnica!

2 SEPTEMBRIE
Fapte 5.17-32
Marele preot şi cei împreună cu el sunt plini de invidie văzând că nişte oameni fără carte şi care nu făceau parte din cler au un asemenea succes asupra mulţimilor. Mai ales saducheii, negând învierea, sunt deosebit de înverşunaţi împotriva apostolilor care o vestesc pe cea a Domnului Isus (v. 17; cap. 4.12). Neputând să-şi impună autoritatea în alt mod, ei îi aruncă în închisoare pe aceşti oameni pe care nu ajung să-i facă să tacă. Domnul însă trimite un înger pentru a-i elibera pe slujitorii Săi, care imediat se întorc să dea învăţăturii în templu. Mai-marii sunt informaţi şi îi fac să se înfăţişeze înaintea sinedriului. „Vreţi să aduceţi asupra noastră sângele Omului acestuia", le spun ei, deşi, în faţa lui Pilat, ei înşişi împreună cu tot poporul au cerut ca sângele Lui să fie asupra lor şi asupra copiilor lor (Matei 27.25). Apoi le ordonă încă o dată să tacă.
„Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni", răspund Petru şi apostolii (v. 29; vezi cap. 4.19). $i încă o dată dau o şi mai strălucită mărturie despre glorioasa înviere a lui Isus, „Domn şi Mântuitor", ca şi despre iertarea de păcate prin El.

Hrana ta zilnica!

Cu intarziere, dar sa nu ramanem fara continuitate in acest studiu, avem  astazi hrana zilnica ptr.
1 SEPTEMBRIE
Fapte 5.1-16
Capitolul 4 începea printr-o conjuncţie adversativă („dar") care anunţa intervenţia vrăjmaşului împotriva adevărului începând de afară. Capitolul 5 se deschide printr-un alt „dar", care introduce lucrarea sa înăuntru, pentru coruperea Adunării. Şi ştim că de atunci Satan n-a încetat să fie  activ în aceste două feluri. Duhul de imitaţie şi dorinţa de a părea evlavioşi i-au antrenat la minciună pe Anania şi pe Safira. Petru îi mustră cu o sfântă indignare, iar ei sunt loviţi imediat de mâna lui Dumnezeu. Soarta lor veşnică nu este aici în discuţie. Este vorba de o manifestare a guvernării lui Dumnezeu. Sub pretext că suntem obiecte ale harului Său, să nu ne gândim cumva că Dumnezeu ar avea mai puţin dezgust faţă de păcat; El este sfânt şi astfel trebuie să fie copiii Săi I (1 Petru 1.15-17).
„Şi mare frică i-a cuprins pe toţi cei care au auzit" (v. 5). Este un sentiment pe care trebuie să-1 cultivăm şi noi faţă de Acela care ne citeşte gândurile cele mai tainice.
Versetele 12-16 ne vorbesc despre minunile dragostei înfăptuite „prin mâinile apostolilor" şi, de asemenea, ne arată că nu este suficient să-i admirăm pe cei credincioşi; trebuie făcut pasul cu îndrăzneală pentru a ne alătura Domnului (v. 13,14). În Apocalipsa 21.8, fricoşii sunt cei dintâi numiţi printre cei  pierduţi veşnic.

Asediatorii Bisericii de azi

Cat adevar....! Dar cati oare au curajul sa recunoasca....?

Hrana ta zilnica!

31 AUGUST
Fapte 4.23-37
Petru şi Ioan îi regăsesc pe ceilalţi ucenici (numiţi „ai lor", în v. 23), le spun şi lor hotărârea mai-marilor poporului, după care, în loc să se hotărască cu privire la ce au de făcut, apelează la resursa lor comună: rugăciunea (vezi şi cap. 6.4; 12.5,12; 14.23). Ei recunosc, în revolta iudeilor şi a naţiunilor împotriva lui Dumnezeu şi a „Sfântului" Său „Slujitor, Isus" (v. 27), împlinirea Scripturilor (încă parţială, ceea ce i-a făcut pe apostoli să omită să citeze, din Psalmul 2, înfricoşătorul răspuns divin la aceste provocări ale oamenilor).
Îndrăzneala este un cuvânt caracteristic acestui capitol (v. 13,29,31) şi al cărţii în ansamblu, care se încheie aproximativ tot cu acest cuvânt (cap. 28.31). 

Aceasta nu are nimic de-a face cu energia cărnii, care cândva îl împinsese pe Petru înainte ... şi care apoi îl părăsise. Ucenicii o obţin ca răspuns la rugăciunile lor. 

Să-i imităm şi noi, atunci când simţim că ne părăseşte curajul!
Ca urmare, în versetele 32-37 avem o nouă descriere minunată a Adunării în prospeţimea dragostei dintâi. Fără pretenţia de a reveni la acest fericit început, să ne străduim să trăim în spiritul său, lăsând deoparte egoismul nostru şi prinzând toate ocaziile de a ne dedica fraţilor noştri.