Hrana ta zilnica!

9 DECEMBRIE
Marcu 8.1-21
Când facem un bine, putem fi conduşi de motive mai mult sau mai puţin mărturisite, cum ar fi, de exemplu, căutarea consideraţiei (cum făceau şi fariseii) sau încercarea de a ne împăca conştiinţa împlinind o îndatorire socială. Şi cât de multe lucrări nu au astfel de motive chiar în creştinătate...!
Domnul Isus era însufleţit neîncetat de mila pentru aceste mulţimi, pe care pentru a doua oară le hrăneşte printr-o lucrare de putere (v. 2; cap. 6.34). Contactele noastre zilnice cu lumea, poftele ei, murdăria ei, toate acestea tind să ne împietrească. Obişnuiţi să vedem în jurul nostru mizeria materială, morală şi, mai presus de toate, spirituală, nu mai suferim atât de mult pentru aceasta. 

Domnul Isus însă păstra o inimă divin de sensibilă: în cap. 7.34, „privind spre cer", suspină (sau oftează) văzând starea surdo-mutului; în v. 12 din acest capitol, necredinţa fariseilor îl face să suspine adânc, iar în cap. 6.52 şi 7.18 vedem cum îl întristează duritatea inimii propriilor Săi ucenici. Cele două minuni la care participaseră nu fuseseră suficiente să le dea ucenicilor încredere în învăţătorul lor...! (comp. cu loan 14.8,9). Cât de mult a suferit Domnul în timpul vieţii Sale, atât din milă sau din compasiune, cât şi din cauza necredinţei, a nerecunoştinţei oamenilor... uneori chiar a celor dintre ai Săi!

O marturie coplesitoare!

Multe marturii am auzit, multe predici am ascultat, insa pot spune ca aceasta marturie m-a coplesit. 

Am citit-o o data, apoi am recitit-o si-am inteles ca dintre miile de farisei crestini, si eu sunt un fariseu egoist.

Un fariseu egoist, care de nenumarate ori a trecut pe langa acesti oameni fara ca macar sa ma intreb un moment, "oare, care este povestea lor". Un fariseu, care de prea multe ori le-am evitat privirile sau poate mi-am intors capul in partea cealalta fara sa imi pese de ei.

Marturisesc ca sunt  intristata si coplesita in acelasi timp despre experientele pe care le-a avut in biserica. Este trist ca trebuie ca a trebuit "unul" sa se coboare acolo jos, sa intre in pielea acestor "oameni" ai nimanui, si sa ne aduca aminte ca asa cum el a luat imbracamintea unui copil al strazii, tot asa si Hristos ar putea fi in locul celui mai de jos om.

Oare de cate ori nu am trecut pe langa El, si nici macar nu L-am privit?

„Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”

Oare cand vom intelege ca tot ceea ce facem, facem pentru Domnul?

„Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Marturia este coplesitoare, este lunga dar merita citita.

Marita nu pentru ca este experienta unui tanar pe care unii il cunoastem, altii poate ca nu, dar merita citita pentru ca ne va schimba atitudinea.

Eu una, multumesc Domnului ca am putut citi aceasta experienta a lui Catalin si ma rog ca Domnul sa-l insanatoseasca si sa-l folosesca cu putere in lucrarea Sa.

Doamne scoate-ne pe toti crestinii din zona de confort in care ne desfatam!

Marturia lui Catalin Ciuculescu-omul care timp de patru zile si patru nopti a devenit omul strazi!

Am vrut sa vad cum traiesc oamenii strazii. Unde stau, ce mananca, unde dorm, cum sunt. Bir (Andrei Birtea) si-a dorit sa vina si el. Ne-am tuns amandoi scurt si ne-am lasat barba ca sa putem fi credibili. Sora si cumnatul meu ne-au tuns doar din foarfece si au iesit adevarate “opera de arta”.  Nu ne-am luat nici telefon, nici portofel, nici acte, nici bani, doar 5 lei pe care ii primisem pentru ce urma sa facem. Am trait experiente cum nici nu-mi trecea prin cap. Am sa le povestesc. O sa fie mai lung, dar pentru cine o sa citeasca o sa fie folositor. Incepe.

1. N-am plecat demult. L-am salutat pe Bir. El a apucat in dreapta, eu in stanga. Nu stiu ce face. Merg pe strada si nu-mi vine sa-mi ridic capul din pamant. Cand esti prost imbracat te simti inferior. Eu nu sunt om al strazii decat de vreo cateva minute si mi se pare apasator. Trec pe langa oameni, ma uit in ochii lor, ei ma “scaneaza” incepand de la cap pana la adidasii murdari. Isi pleaca si ei capetele sau cauta cu privirea in alta parte dupa ce vad cum arat. L-am vazut pe unul care “seamana” cu mine. Am trecut de el, dar m-am intors. Avea niste “fierotanii” intr-un carut. L-am intrebat ce face cu ele. Razand, imi raspunde: “Ce sa fac? Le vand.”. L-am intrebat daca pot vinde si eu. “Cum dracu’ sa nu poti”, mi-a raspuns sec si revoltat. Pana si el se uita ciudat la mine. Mi-a spus pe unde le gaseste, unde le duce, cat costa kilogramul de fier si cu cati bani ramane la sfarsitul zilei. 400 de mii, zicea el, apoi mai tragea in piept fumul unei tigari. “Bine”, i-am zis, si-am plecat.

Acum stau intr-un cimitir. M-am uitat la pozele oamenilor decedati si la ce scria deasupra lor. M-a vazut o doamna. S-a uitat in ochii mei si si-a plecat capul apoi. Am trecut pe langa o groapa proaspat sapata. Pe mormanul de pamant zace un pachet de tigari pe care scrie “fumatul poate sa ucida”. Zambesc cu amar in mine si ma plimb mai departe pana la groapa langa care stau acum. Tot proaspata. E adanca. Intunecata. Pare ca-i mai frig in ea decat la suprafata. Carnea e pamant si tot in pamant se intoarce. Eh, macar am avut liniste. Ma duc mai departe. Mai am de intalnit multi oameni. In scurt timp o sa-mi fie foame. Sunt curios.

Stau pe niste scari reci. Mi-am scos o geaca din plasa de rafie si m-am asezat pe ea. Am trecut acum cateva minute printr-o piata. Ma plimbam printre “bunatatile” expuse. Am vazut o mandarina pe jos. Mi-a fost rusine s-o iau. In urma mea venea o batranica. S-a aplecat, a luat-o si i-a inapoiat-o vanzatoarei. Mi-am continuat plimbarea. Am vazut un castravete pe jos, m-am aplecat sa-l iau, l-am asezat in ladita si-am primit un “multumesc draga”.

Am iesit din piata si-am dat de unul “ca mine”. Am trecut de el, apoi m-am intors. L-am intrebat ce face. “Ce sa fac? Pe-aici.”. M-a-ntrebat si el ce fac. “Ce sa fac? Ma plimb.”. M-a-ntrebat pe unde stau. I-am zis ca pe afara. “Nu ti-e frig?”, mi-a zis. “Inca nu e asa frig tare“, i-am raspuns. L-am intrebat daca are izmene. Avea. O pereche. M-a intrebat de unde sunt. Daca mai am frati.

Avea un miros de “prenadez” baiatul, in urma bronzului pe care il inspira dintr-o punga. L-am intrebat ce mananca. Zicea ca mai sunt oameni care mai dau. M-a-ntrebat de ce nu ma duc in strainatate. I-am spus ca mai bine mor in tara decat la straini. “Asa e”, a intarit si el. Mi-a spus ca, daca vreau, pot sa ma duc maine cu el pe “Brancoveanu” sa-mi fac baie.

Din magazinul in fata caruia ne aflam a iesit un altul tot “ca noi” cu o punga alba in mana. “Uite aici, mancati”. A intins-o spre mine. “O-mpart cu el”, i-am spus. “Mananca tu!”, mi-a zis baiatul ce consuma bronz. “Mancati ca e pui. E fain. E cald”, ne-a zis binefacatorul. A plecat. Am scos cele doua bucati de pui si le-am impartit, apoi am plans “instant”. Eu il mai intalnisem pe cel care mi-a dat mancarea. Acum 11 ani, imi amintesc perfect. Incepeam clasa a 9-a la Resita dar trebuia sa schimb un tren in Caransebes. El era acolo pe o banca. Se legana si avea un tic ciudat cu limba. Tot om al strazii era si atunci. Am plans de-am rupt. Atunci radeam de cum facea cu limba, azi am plans pentru binele facut. El mi-l facea. Plangeam. M-a-ntrebat cel cu care imparteam bucatile de pui de ce plang. I-am spus ca “tot astia ca noi stiu sa faca bine”. Mi-a zis sa nu mai plang. I-am strans mana, i-am zis “ceau” si-am plecat. Urmeaza sa-mpart bucata mea de carne cu Bir cu care o sa ma intalnesc cand se insereaza. Dumnezeu e bun.

citeste  intreaga marturie aici:http://armoniamagazineusa.com/2014/12/08/experiment-timisoara-4-zile-si-4-nopti-ca-om-al-strazii/

Hrana ta zilnica!

8 DECEMBRIE
Marcu 7.17-37
Domnul, care cunoaşte atât de bine inima omului, îi pune în gardă pe ucenici cu privire la lucrurile care pot ieşi din ea. Această inimă firească este deopotrivă şi a noastră, dar, binecuvântat fie Dumnezeu, există un remediu pentru această stare (Psalmul 51.10).
După constatarea pe care tocmai urmează să o facă, ne putem închipui ce bucurie I-a adus Domnului Isus întâlnirea cu femeia siro-feniciană. Severitatea cu care El Se poartă la început faţă de ea va pune în evidenţă nu numai o credinţă mare, pe care nimic nu o descurajează, ci şi o umilinţă autentică, pentru că, spre deosebire de fariseii cei orgolioşi, această femeie nu face caz de niciun titlu, de niciun merit; ea îşi ia adevăratul loc înaintea lui Dumnezeu şi acceptă judecata îndreptată spre condiţia ei (Isaia 57.15).
Un surdo-mut este cel căruia Isus urmează să-i redea simţurile, după ce, mai întâi, îl ia „deoparte din mulţime". Cine ar fi avut dreptul să se amestece în acest interviu al Mântuitorului cu cel de care El Se ocupa? Pentru convertirea unui păcătos este întotdeauna nevoie de un contact direct, personal şi intim cu Domnul (vezi şi cap. 8.23)
Lectura noastră se încheie cu mărturia mulţimilor despre Isus: „Toate le face bine" (v. 37). Fiecare credincios, privind în urmă, ar trebui să poată confirma în acelaşi fel, ca bilanţ propriu: 

Da, Doamne, Tu toate lucrurile le faci bine!

Tu să nu uiți!

Se unduia în ram o frunză moartă,
Un foşnet slab se auzea în zare,
Când iarna albă îi bătea în poartă
Şi clipa îşi urma anosta soartă,
Ea nu credea că-i vremea de plecare.

Un invizibil fir ținea legată,
Materia efemeră, de viață,
Dar îi lipsea verdeața de-altădată,
Căci nu avea în scoarța înghețată,
Un sprijin cert, nici cât un fir de ață.

Şi la momentul dat, privind spre soare,
Îşi ia adio frunza-nlăcrimată,
Doinea şi codrul plin de întristare,
Că dezbrăcat de haină şi culoare,
Rămas-a cu corola despuiată.

Un țipăt trist de pasăre ce piere,
Acorduri vagi pe portativul vieții...
Înțelepciune, cât trăieşti, se cere,
C-atunci când vine clipa de durere,
Să întrevezi noi zori ai dimineții!

Şi de-or veni ninsorile-nghețate,
Cu fulguiri cernute-n amurgire,
Să porți în suflet crez şi pietate
Şi conştient de totul şi de toate,
S-accepți senin suprema despărțire.

Să te gândeşti că-i pregătit în slavă,
Un loc sublim de pace şi-armonie,
Că lumea fără Har ar fi bolnavă,
Dar ca vulcanul ce aruncă lavă,
Aşa-i iubirea Celui ce-o să vie.

Cuprinsă-n Har e omenirea toată,
Dar Dumnezeu lăsat-a libertatea,
Cât suntem vii să ne croim o soartă,
Că-n moarte ea, nu poate fi schimbată
Şi să căutăm în Duhul, plinătatea.

De-aceea, vină iernile-oțelite!
Tu, cel ce-L ai pe Domnul, prin credință,
Cu siguranța-n vremuri infinite,
Nu vei purta veşmintele cernite,
Ci inul alb, ca semn de biruință!

Căci Duhul Sfânt e Cel care menține,
O comuniune veşnică cu cerul!
Tu să nu uiți că Domnul e cu tine
Şi pe-nălțimi şi-n valea cu suspine,
Chiar dacă-n plete suflă aspru, gerul.

În ruginiul frunzelor căzute,
Zac amintiri, norii îşi cern zăpada,
La orizont, speranțele pierdute,
Se strâng în cerc şi construiesc redute
Şi fericiri, se-adună cu grămada...

                  Autor: Lucica Boltasu

O zi plina de Har!

Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse.
Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă.

 O zi cu pace si plina de Harul Domnului!

Puterea de a birui, privind doar la rasplatire!

Zi de zi vedem si auzim atatea vesti care toate parca au acelasi scop, acela de a ne infricosa si a ne face sa ne pierdem credinta. 

Intr-adevar traim vremuri cat se poate de rele, viitorul este atat de nesigur, insa  este trist faptul ca multi dintre noi,  chiar dintre crestini, am uitat ca in ciuda viitorului nesigur, noi avem un viitor si o nadejde binecuvantata.Oare, uitam sau nu stim? 

Indiferent care motiv ar fi, asta inseamna ca sunt absenti in trup.

 Ori a fi absent in trup pentru un crestin  inseamna sa fii acasa cu Domnul.

Nu asteptam noi oare sa domnim cu Isus?

Profetul Daniel in cap.7 spune:

"Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!”

Nu suntem noi oare poporul Lui?

Oare vremurile pe care le traim au puterea asa mare, incat sa faca prizonierii acestei lumi?

Suntem atentionati si mustrati de multe ori, insa nu de fiecare acceptam mustrarea, ba poate ne simtim si ofensati, lezati, pentru ca nu ne place sa primim mustrarea.

Bine ar fi daca am  facem si noi ca Moise, daca am socoti ocara lui Hristos ca pe o mare bogatie, refuzand placerile pacatului de o clipa.

Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.  

 El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.

Ma rog ca Domnul sa ne ajute sa nu ne pierdem nici credinta si nici vointa de a lupta pe cale.
Cuvantul Sau sa ne reimprospateze credinta noastra care este asa slaba uneori si cedeaza, deznadajduind in fata problemelor.

Nici un munte nu este prea mare ca sa nu-l putem muta daca avem un gram de credinta, macar cat un graunte de mustar.

Trebuie sa credem promisiunile Lui pana la capat. A promis ca nu ne va lasa cu niciun chip, si asa va face!

Daca oamenii isi incalca promisiunea, Domnul nu o va face, pentru ca El este un Dumnezeu Sfant.

Doamne, nu ingadui sa  pierdem credinta niciunul din noi!

Dumnezeu sa va binecuvinteze!

Hrana ta zilnica!

7 DECEMBRIE
Marcu 7.1-16
Fariseii erau geloşi pe succesul Domnului asupra mulţimilor, dar, temându-se de acestea, nu îndrăzneau să-L înfrunte direct. Atunci îi acuză pe ucenici, cum mai făcuseră deja în cap. 2.24. Pentru aceşti ipocriţi, curăţia exterioară avea o importanţă cu atât mai mare, cu cât erau mai puţin preocupaţi de curăţia conştiinţei. În acelaşi fel, religia fără sfinţenie convine de minune inimii fireşti. Fariseii se îngrijeau de aprobarea oamenilor şi nu le păsa deloc de cea a lui Dumnezeu.
Spre deosebire de ei, scopul credincioşilor este întâi de toate a plăcea Domnului (vezi Galateni 1.10). Şi cum El priveşte la inimă, aceasta ne va determina să facem cu atenţie „curăţenia" interioară, altfel spus, să ne judecăm gândurile, motivaţiile şi intenţiile în lumina Cuvântului care dă la iveală chiar şi cea mai mică pată.
Isus le arată acestor farisei că tradiţia lor ajunge chiar să contravină poruncile divine, şi aceasta într-un caz atât de izbitor, cel al consideraţiei şi al respectului datorat părinţilor. 

Insistăm asupra pericolului tradiţiei. 

A face un lucru doar „pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna" înlătură orice valorificare a unui drept şi ne poate rătăci într-un mod grav. Noi trebuie întotdeauna să ne informăm cu privire la ceea ce spune Scriptura.

Hrana ta zilnica!

6 DECEMBRIE
Marcu 6.45-56
La cea dintâi traversare a lacului (cap. 4.35-41), Domnul Se afla cu ucenicii Săi, chiar dacă dormea în corabie. Aici, credinţa celor doisprezece este supusă la o probă şi mai grea, deoarece învăţătorul nu Se mai află cu ei. El a urcat pe munte să Se roage, în timp ce aceştia, singuri în noapte, luptă cu vântul şi cu valurile. Ei L-au pierdut pe Isus din vedere, însă El, detaliu remarcabil, îi vede pe marea agitată (v. 48). Şi El vine la ei spre sfârşitul nopţii (citiţi Iov 9.8). Cât de puţin sunt ei pregătiţi să-L întâmpine! Atunci, printr-un cuvânt, El Se face recunoscut şi îi încurajează: îndrăzniţi; Eu sunt; nu vă temeţi" (v. 50; Isaia 43.2). Câţi credincioşi, trecând prin încercare, ajunşi la capătul puterilor şi pierzându-şi curajul, n-au putut auzi astfel vocea cunoscută a Domnului, aducându-le: aminte de prezenţa şi de dragostea Sa!
Acostând în ţinutul Ghenezaretului, Domnul Isus este întâmpinat de nerăbdarea de a face multe minuni. Câtă deosebire faţă de începutul capitolului (v. 5,6)! «A-L recunoaşte pe Isus precum au făcut aceşti oameni (chiar după o perioadă în care El le-a fost necunoscut) şi a-L primi este suficient pentru a fi beneficiarii unor comori infinite ale harului Său, întotdeauna la dispoziţia credinţei»