Hrana ta zilnica!

25 DECEMBRIE
2 Corinteni 9.1-15
Pentru a nu trăi regrete zadarnice în ziua secerişului, „să semănăm" neîngrădit acum, în timpul semănatului (v. 6; Luca 6.38; Deuteronom 15.10). Ceea ce Dumnezeu ne pune pe inimă, să facem, şi să facem cu bucurie. Pentru că lucrurile pe care le păstrăm pentru noi nu ne vor îmbogăţi şi ceea ce dăm nu ne va secătui niciodată (Proverbe 28.27)! Harul lui Dumnezeu ne va umple „întotdeauna în toate lucrurile", însă nu cu tot ce ne-ar plăcea nouă, ci „având toată îndestularea" (v. 8).
Versetele 11-14 ne amintesc că generozitatea dezinteresată îi face pe cei ajutaţi să aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi să se roage pentru cei care au dăruit. Pornind de la o întrebare pe care am putea-o considera de mică importanţă privind binefacerea, apostolul ştie să ne îndrepte gândurile spre subiectele cele mai glorioase: smerenia Domnului (cap. 8.9) şi darul de nepreţuit al lui Dumnezeu (v. 15). Să căutăm ca în detaliile mărunte ale vieţii noastre de zi cu zi să aplicăm adevărurile fericite ale credinţei! Astfel, o simplă masă, o întrunire de familie, un cadou făcut sau primit cu afecţiune sunt ocazii pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi pentru a gândi la Darul prin excelenţă pe care Dumnezeul dragostei 1-a făcut lumii trimiţându-L pe Fiul Său (v. 15; loan 3.16).

Alaturi de familia Bodnariu!

Sa-i cantam glorie Celui venit pe pamant!

Indiferent de varsta, fie ca suntem copii, adulti sau batrani, toti ne bucuram cand primim daruri, insa nici un dar omenesc nu se poate compara cu Darul Suprem. Este un Dar maret venit de Sus, un dar nemeritat.

Bucuria magilor din Betleem  a fost atat de mare atunci cand au aflat vestea ca s-a nascut Mantuitorul intregii omeniri, incat si astazi dupa mii de ani aceasta veste nu ne poate lasa indiferenti.

Crestinii de pe intreg pamantul se bucura de venirea lui Hristos in lume!

Ne bucuram ca prin venirea Lui a ridicat pacatul nostru si al intregii omeniri. El a venit sa aduca in lume pace, dragoste si mantuire.Prin El am primit iertarea de pacate si suntem mantuiti. 

Cum am putea oare sa nu-I fim  recunoscatori?

 Haideti sa ne oprim din alergarea noastra de pe acest pamant, sa lasam deoparte toate lucrurile care incanta privirile noastre, lucruri care ne captiveaza atentia, insa ne departeaza de ESENTA, sa ne indreptam privirea si gandurile spre CEL care a venit cu umilinta pe acest pamant sa ne aduca manuirea in dar.

LUI sa-I cantam Osanale si sa-i aducem slava, iar pacea care vine din Dumnezeu sa inunde si inimile noastre in acesta zi mareata.

Sarbatori binecuvantate va doresc, pace in suflet, sanatate in trup si bucurie in inimi!

                                                                 Cu drag, Monna!

Hrana ta zilnica!

24 DECEMBRIE
2 Corinteni 8.9-24
Dar ce era dragostea macedonenilor faţă de exemplul suprem al „Domnului nostru Isus Hristos"? Ei nu-şi aleseseră singuri sărăcia lor lucie (v. 2). El însă, Moştenitorul tuturor lucrurilor (Evrei 1.2), cu condescendenţă S-a dezbrăcat de toate gloriile Lui cereşti şi S-a născut într-un staul pentru a fi pe pământ „Cel sărac", Cel care n-avea niciun loc unde să-Şi plece capul (v. 9; Psalmul 40.17; 41.1; Luca 9.58). Pentru ce? Ca să ne îmbogăţească prin aceleaşi glorii şi să ne facă moştenitori împreuna cu El. Ce minunată taină a harului!
Corintenii nu şi-au dus până la capăt intenţia fericită de a ajuta adunările şi, de aceea, apostolul le-a scris că a voi era bine, dar cu mult mai bine era să şi facă. Adesea intenţiile noastre cele mai bune ... rămân doar intenţii: această Biblie de oferit, acest bolnav de vizitat, acest mic serviciu care s-a ivit... Dumnezeu a pregătit pentru noi fapte bune (Efeseni 2.10), dar noi avem nevoie de El atât pentru a voi, cât şi pentru a face (v. 11,12). El este Cel care le produce în noi şi pe una şi pe alta, după buna Sa plăcere (Filipeni 2.13), însă decalajul dintre mişcarea inimii şi cea a mâinii vine din neglijenţa noastră.
Pavel avea grijă să se păzească nu numai de orice înşelăciune, ci şi de orice aparenţă de rău înaintea oamenilor.

Hrana ta zilnica!

23 DECEMBRIE
2 Corinteni 7.13-16; 8.1-8
Ascultarea corintenilor a trezit bucuria şi dragostea lui Tit şi, tot în dublă măsură, 1-a bucurat şi înviorat pe Pavel însuşi (cap. 7.13,15). Dar ei erau încă departe de a arăta zelul sfinţilor din Macedonia (cap. 8), al acelora care nu se limitaseră la a da numai o parte din avutul şi din timpul lor, ci care se dăduseră pe ei înşişi în totalitate. Ei n-au aşteptat, precum unii, sfârşitul vieţii, pentru a-I oferi lui Dumnezeu doar rămăşiţele puterii lor; ei s-au dat „mai întâi”... Ei n-au început prin a-i sluji pe sfinţi, ci mai întâi s-au dat Domnului. Şi această primă dăruire le-a atras după sine pe toate celelalte. Ei aparţineau şi apostolilor, pentru că aceştia erau slujitori ai Domnului. Era acest lucru dureros pentru macedoneni? 

Dimpotrivă! „Bucuria lor peste măsură de mare" putea însoţi o „mare încercare de necaz'',
iar „sărăcia lor lucie" s-a schimbat în „bogăţia dărniciei" (v. 2). Ceea ce noi numim o povară, ei numeau un har (v. 4). Dumnezeu să ne ajute la aceeaşi consacrare cu bucurie înaintea Domnului nostru, Căruia avem privilegiul de a-I sluji prin slujirea alor Săi!

Hrana ta zilnica!

22 DECEMBRIE
2 Corinteni 7.2-12
Dragostea lui Hristos îl lega pe Pavel de corintenii săi (5.14). Această dragoste era tot atât de adevărată cât era de mare când le scrisese prima sa epistolă. In prezent, inima este în largul ei; el poate lăsa să vorbească liber afecţiunile sale. Aceia care ne avertizează şi ne mustră cel mai sever sunt adesea cei care ne iubesc cel mai mult. „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc" (Apocalipsa 3.19) - avea să spună Domnul unei Biserici falimentare.
Adunarea judecase răul din mijlocul ei, arătând astfel curăţie şi dreptate (v. 11): dacă tolerase un păcat îngrozitor, o făcuse din ignoranţă şi din neglijenţă. Corintenii au trebuit să se smerească pentru starea în care erau (stare care permisese apariţia acelui rău în mijlocul lor) şi să sufere o întristare după voia lui Dumnezeu.
Versetul 10 ne arată că simplul regret, ruşinea, remuşcarea... nu sânt pocâința. Pocăinţa înseamnă a judeca vina noastră aşa cum o judecă Dumnezeu, înseamnă a recunoaşte răul şi a-1 părăsi, indiferent dacă este vorba de fapte comise înainte sau după întoarcerea noastră la Dumnezeu (Proverbe 28.13). Pocăinţa este primul rod al credinţei. Şi, la rândul ei, produce „roade vrednice de pocăinţă", aşa cum le spunea Ioan Botezătorul celor care veneau să fie botezaţi (Luca 3.8).

Hrana ta zilnica!

21 DECEMBRIE
2 Corinteni 6.1-18; 7.1

„Multă răbdare", iată ce-1 caracterizează pe slujitorul lui Dumnezeu (adică pe fiecare credincios; v. 4; cap. 12.12). Mai bine decât prin toate cuvântările lui, Pavel demonstra valoarea evangheliei prin felul în care suporta încercările. El suferea pentru ceva care merita.
Ce om ciudat este creştinul! El are, într-un fel, două feţe. In ochii lumii, el apare în josnicie, ispititor, necunoscut, ... întristat, sărac, neavând nimic. Insă ce devine el înaintea lui Dumnezeu? Autentic, bine cunoscut, viu, mereu bucuros, având toate lucrurile (v. 8-10)! Aceasta este adevărata lui faţă.
Îndemnurile care urmează pot părea înguste şi severe. Ele însă vin din inima largă a apostolului (v. 11). Cuvântul despărţire nu ne place şi totuşi, cine spune sfinţenie, spune separare pentru Dumnezeu (Levitic 20.26). A o împlini pe una (cap. 7.1) echivalează în mod obligatoriu cu a o practica pe cealaltă. Separarea de lume... iar versetele 14 şi 15 nu se aplică numai unui asemenea proiect de căsătorie nepotrivită! Separarea de lumea religioasă (v. 16-18) - aceasta oferă compensaţii incomparabile: experienţa prezenţei Domnului Isus „în mijlocul" alor Săi; relaţii binecuvântate cu Dumnezeu Tatăl nostru; despărţirea de rău sub toate formele lui (cap. 7.1).

Hrana ta zilnica!

20 DECEMBRIE
2 Corinteni 5.11-21
Pavel dorea cu înflăcărare gloria cerească (v. 2), dar în aşteptarea ei se străduia cu aceeaşi înflăcărare să fie plăcut Domnului (v. 9). Neavând nimic de ascuns nici lui Dumnezeu, nici oamenilor (v. 11), el nu mai trăia pentru sine însuşi; trup şi suflet, el era robul lui Hristos mort şi înviat pentru el (v. 15). Iar Domnul îl chemase — ca pe fiecare răscumpărat — la o slujbă foarte înaltă: aceea de ambasador al Dumnezeului suveran pentru a oferi lumii împăcarea din partea Sa. Pentru a se achita de această misiune şi pentru a-i convinge pe oameni, două mari motive făceau presiune asupra apostolului: grozăvia judecăţii - el cunoştea cât trebuie să ne temem de Domnul (v. 11) - şi dragostea lui Hristos pentru suflete, dragoste fără de care predicatorul cel mai elocvent n-ar fi altceva decât o aramă sunătoare (v. 14; 1 Corinteni 13.1).
Şi în ce mai constă mesajul împăcării? Hristos, singurul Om fără păcat, a fost identificat pe cruce cu păcatul însuşi, pentru a face ispăşire. Astfel, Dumnezeu a anulat, în har, păcatul care ne despărţea de El (v. 21). „Cele vechi s-au dus" (v. 17). Dumnezeu nu le mai repară (sau nu le mai cârpeşte). Aceasta n-ar fi demn de El. Lui îi place să facă toate lucrurile noi. „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă" (v. 17).