Hrana ta zilnica!

8 DECEMBRIE
Marcu 7.17-37
Domnul, care cunoaşte atât de bine inima omului, îi pune în gardă pe ucenici cu privire la lucrurile care pot ieşi din ea. Această inimă firească este deopotrivă şi a noastră, dar, binecuvântat fie Dumnezeu, există un remediu pentru această stare (Psalmul 51.10).
După constatarea pe care tocmai urmează să o facă, ne putem închipui ce bucurie I-a adus Domnului Isus întâlnirea cu femeia siro-feniciană. Severitatea cu care El Se poartă la început faţă de ea va pune în evidenţă nu numai o credinţă mare, pe care nimic nu o descurajează, ci şi o umilinţă autentică, pentru că, spre deosebire de fariseii cei orgolioşi, această femeie nu face caz de niciun titlu, de niciun merit; ea îşi ia adevăratul loc înaintea lui Dumnezeu şi acceptă judecata îndreptată spre condiţia ei (Isaia 57.15).
Un surdo-mut este cel căruia Isus urmează să-i redea simţurile, după ce, mai întâi, îl ia „deoparte din mulţime". Cine ar fi avut dreptul să se amestece în acest interviu al Mântuitorului cu cel de care El Se ocupa? Pentru convertirea unui păcătos este întotdeauna nevoie de un contact direct, personal şi intim cu Domnul (vezi şi cap. 8.23)
Lectura noastră se încheie cu mărturia mulţimilor despre Isus: „Toate le face bine" (v. 37). Fiecare credincios, privind în urmă, ar trebui să poată confirma în acelaşi fel, ca bilanţ propriu: 

Da, Doamne, Tu toate lucrurile le faci bine!

Tu să nu uiți!

Se unduia în ram o frunză moartă,
Un foşnet slab se auzea în zare,
Când iarna albă îi bătea în poartă
Şi clipa îşi urma anosta soartă,
Ea nu credea că-i vremea de plecare.

Un invizibil fir ținea legată,
Materia efemeră, de viață,
Dar îi lipsea verdeața de-altădată,
Căci nu avea în scoarța înghețată,
Un sprijin cert, nici cât un fir de ață.

Şi la momentul dat, privind spre soare,
Îşi ia adio frunza-nlăcrimată,
Doinea şi codrul plin de întristare,
Că dezbrăcat de haină şi culoare,
Rămas-a cu corola despuiată.

Un țipăt trist de pasăre ce piere,
Acorduri vagi pe portativul vieții...
Înțelepciune, cât trăieşti, se cere,
C-atunci când vine clipa de durere,
Să întrevezi noi zori ai dimineții!

Şi de-or veni ninsorile-nghețate,
Cu fulguiri cernute-n amurgire,
Să porți în suflet crez şi pietate
Şi conştient de totul şi de toate,
S-accepți senin suprema despărțire.

Să te gândeşti că-i pregătit în slavă,
Un loc sublim de pace şi-armonie,
Că lumea fără Har ar fi bolnavă,
Dar ca vulcanul ce aruncă lavă,
Aşa-i iubirea Celui ce-o să vie.

Cuprinsă-n Har e omenirea toată,
Dar Dumnezeu lăsat-a libertatea,
Cât suntem vii să ne croim o soartă,
Că-n moarte ea, nu poate fi schimbată
Şi să căutăm în Duhul, plinătatea.

De-aceea, vină iernile-oțelite!
Tu, cel ce-L ai pe Domnul, prin credință,
Cu siguranța-n vremuri infinite,
Nu vei purta veşmintele cernite,
Ci inul alb, ca semn de biruință!

Căci Duhul Sfânt e Cel care menține,
O comuniune veşnică cu cerul!
Tu să nu uiți că Domnul e cu tine
Şi pe-nălțimi şi-n valea cu suspine,
Chiar dacă-n plete suflă aspru, gerul.

În ruginiul frunzelor căzute,
Zac amintiri, norii îşi cern zăpada,
La orizont, speranțele pierdute,
Se strâng în cerc şi construiesc redute
Şi fericiri, se-adună cu grămada...

                  Autor: Lucica Boltasu

O zi plina de Har!

Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse.
Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă.

 O zi cu pace si plina de Harul Domnului!

Puterea de a birui, privind doar la rasplatire!

Zi de zi vedem si auzim atatea vesti care toate parca au acelasi scop, acela de a ne infricosa si a ne face sa ne pierdem credinta. 

Intr-adevar traim vremuri cat se poate de rele, viitorul este atat de nesigur, insa  este trist faptul ca multi dintre noi,  chiar dintre crestini, am uitat ca in ciuda viitorului nesigur, noi avem un viitor si o nadejde binecuvantata.Oare, uitam sau nu stim? 

Indiferent care motiv ar fi, asta inseamna ca sunt absenti in trup.

 Ori a fi absent in trup pentru un crestin  inseamna sa fii acasa cu Domnul.

Nu asteptam noi oare sa domnim cu Isus?

Profetul Daniel in cap.7 spune:

"Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!”

Nu suntem noi oare poporul Lui?

Oare vremurile pe care le traim au puterea asa mare, incat sa faca prizonierii acestei lumi?

Suntem atentionati si mustrati de multe ori, insa nu de fiecare acceptam mustrarea, ba poate ne simtim si ofensati, lezati, pentru ca nu ne place sa primim mustrarea.

Bine ar fi daca am  facem si noi ca Moise, daca am socoti ocara lui Hristos ca pe o mare bogatie, refuzand placerile pacatului de o clipa.

Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.  

 El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.

Ma rog ca Domnul sa ne ajute sa nu ne pierdem nici credinta si nici vointa de a lupta pe cale.
Cuvantul Sau sa ne reimprospateze credinta noastra care este asa slaba uneori si cedeaza, deznadajduind in fata problemelor.

Nici un munte nu este prea mare ca sa nu-l putem muta daca avem un gram de credinta, macar cat un graunte de mustar.

Trebuie sa credem promisiunile Lui pana la capat. A promis ca nu ne va lasa cu niciun chip, si asa va face!

Daca oamenii isi incalca promisiunea, Domnul nu o va face, pentru ca El este un Dumnezeu Sfant.

Doamne, nu ingadui sa  pierdem credinta niciunul din noi!

Dumnezeu sa va binecuvinteze!

Hrana ta zilnica!

7 DECEMBRIE
Marcu 7.1-16
Fariseii erau geloşi pe succesul Domnului asupra mulţimilor, dar, temându-se de acestea, nu îndrăzneau să-L înfrunte direct. Atunci îi acuză pe ucenici, cum mai făcuseră deja în cap. 2.24. Pentru aceşti ipocriţi, curăţia exterioară avea o importanţă cu atât mai mare, cu cât erau mai puţin preocupaţi de curăţia conştiinţei. În acelaşi fel, religia fără sfinţenie convine de minune inimii fireşti. Fariseii se îngrijeau de aprobarea oamenilor şi nu le păsa deloc de cea a lui Dumnezeu.
Spre deosebire de ei, scopul credincioşilor este întâi de toate a plăcea Domnului (vezi Galateni 1.10). Şi cum El priveşte la inimă, aceasta ne va determina să facem cu atenţie „curăţenia" interioară, altfel spus, să ne judecăm gândurile, motivaţiile şi intenţiile în lumina Cuvântului care dă la iveală chiar şi cea mai mică pată.
Isus le arată acestor farisei că tradiţia lor ajunge chiar să contravină poruncile divine, şi aceasta într-un caz atât de izbitor, cel al consideraţiei şi al respectului datorat părinţilor. 

Insistăm asupra pericolului tradiţiei. 

A face un lucru doar „pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna" înlătură orice valorificare a unui drept şi ne poate rătăci într-un mod grav. Noi trebuie întotdeauna să ne informăm cu privire la ceea ce spune Scriptura.

Hrana ta zilnica!

6 DECEMBRIE
Marcu 6.45-56
La cea dintâi traversare a lacului (cap. 4.35-41), Domnul Se afla cu ucenicii Săi, chiar dacă dormea în corabie. Aici, credinţa celor doisprezece este supusă la o probă şi mai grea, deoarece învăţătorul nu Se mai află cu ei. El a urcat pe munte să Se roage, în timp ce aceştia, singuri în noapte, luptă cu vântul şi cu valurile. Ei L-au pierdut pe Isus din vedere, însă El, detaliu remarcabil, îi vede pe marea agitată (v. 48). Şi El vine la ei spre sfârşitul nopţii (citiţi Iov 9.8). Cât de puţin sunt ei pregătiţi să-L întâmpine! Atunci, printr-un cuvânt, El Se face recunoscut şi îi încurajează: îndrăzniţi; Eu sunt; nu vă temeţi" (v. 50; Isaia 43.2). Câţi credincioşi, trecând prin încercare, ajunşi la capătul puterilor şi pierzându-şi curajul, n-au putut auzi astfel vocea cunoscută a Domnului, aducându-le: aminte de prezenţa şi de dragostea Sa!
Acostând în ţinutul Ghenezaretului, Domnul Isus este întâmpinat de nerăbdarea de a face multe minuni. Câtă deosebire faţă de începutul capitolului (v. 5,6)! «A-L recunoaşte pe Isus precum au făcut aceşti oameni (chiar după o perioadă în care El le-a fost necunoscut) şi a-L primi este suficient pentru a fi beneficiarii unor comori infinite ale harului Său, întotdeauna la dispoziţia credinţei»

"Il iubim pe Isus", au spus patru copii inainte de a fi decapitati!

Bagdad, Irak – Patru copii irakieni au declarat foarte ferm dragostea lor pentru Isus chiar în fața morții când musulmanii din țară au atacat recent și au cerut ca aceștia să se convertească la islam.

Andrew White, capelan al Bisericii Anglicane din Bagdad, a povestit într-o filmare recentă despre persecuțiile cu care se confruntă creștinii din țara lui și despre curajul copiilor care au stat hotărâți în credința lor în ciuda consecințelor.

„Gruparea islamistă ISIS s-a întors spre patru copii și le-a zis: „Spuneți cuvintele care să arate că îl veți urma pe Mohamed”, a explicat White. „Copiii, toți sub 15 ani, au spus: „Nu, noi îl iubim pe Yesua (numele irakian pentru Isus). Noi L-am iubit întotdeauna pe Yesua, întotdeauna L-am urmat pe Yesua. Yesua a fost mereu cu noi.” Musulmanii le-au cerut din nou copiilor să spună că îl vor urma pe Mohamed.  „Spuneți cuvintele !” Copiii au zis: „Nu putem.” Bărbații au decapitat apoi copiii. Le-au tăiat capetele”, a declarat White, vizibil mișcat de cele întâmplate și abia reușind să-și stăpânească lacrimile.

 Continuarea AICI

Marturisirea unui preot!

Charles Chiniqui (1809-1899) a fost preot timp de douăzeci şi cinci de ani şi a mărturisit cu sinceritate că şi-a iubit biserica. Iată ce a declarat acest preot:

„Mi-aş fi vărsat ultimele picături de sânge pentru biserica mea şi de o mie de ori mi-aş fi dat viaţa, ca să-i extind puterea pe întreg continentul american şi în întreaga lume. În Montreal (Canada) este o catedrală minunată, în care încap 15.000 de oameni. Acolo am predicat deseori. Într-o zi, episcopul m-a rugat să vorbesc despre fecioara Maria. Le-am spus oamenilor ceea ce pe vremea aceea consideram că este adevărat şi ceea ce preoţii predicau pretutindeni: «Prietenii mei dragi, noi toţi suntem păcătoşi, noi am jignit pe marele şi puternicul Împărat, pe Împăratul împăraţilor! Să mergem noi înşine oare cu mâinile pline de nelegiuire la Dumnezeu şi să-L rugăm pentru iertare? Nu! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi o avem pe Maria, mama lui Isus, la dreapta Sa! Niciodată El nu i-a lăsat vreo rugăminte neîmplinită, atunci când El a fost pe pământ, iar ea L-a rugat ceva. Niciodată El n-a respins-o pe mama Sa. Să aducem rugăciunile noastre la mama Lui, şi ea se va ruga pentru noi.»“

„În aceeaşi zi, mai târziu, mi-am deschis Biblia. Am citit versetele: « …Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă»

 (Testul din Matei 12.46-50 se poate compara cu Marcu 3.31-35 şi Luca 8.19-21).

Pe parcursul serii, o voce îmi zicea: «Chiniqui, tu ai minţit azi-dimineaţă. Tu ai predicat împotriva Sfintei Scripturi atunci când ai spus că Maria are putere să primească de la Isus tot ce vrea ea.» M-am rugat. A doua zi dimineaţa m-am dus la episcopul meu şi l-am rugat să-mi permită să-i pun întrebări.“

– Domnule episcop, cine a murit pe cruce pentru dumneavoastră şi pentru mine?

– Isus Hristos, a răspuns episcopul.

– Şi cine Şi-a vărsat sângele pentru vina dumneavoastră şi a mea, Maria sau Isus?

– Isus Hristos.

– Cât timp a trăit Maria pe pământ, a venit vreun păcătos la ea ca să fie mântuit?

– Nu.

– Au venit păcătoşi la Isus ca să fie mântuiţi?

– Da, au venit mulţi.

 – A respins Isus pe păcătoşi?

– Niciodată.

– Ştiţi dumneavoastră că Isus le-a spus păcătoşilor: Mergeţi la Maria şi ea vă va mântui?

– Nu.

– Vă aduceţi aminte că Isus le-a spus păcătoşilor: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă“?

– Da, El a spus aceste cuvinte.

– Şi-a retras El vreodată aceste cuvinte?

– Nu.

– Isus şi Maria sunt acum în cer. Domnule episcop, puteţi dumneavoastră să-mi arătaţi din Scriptură că Isus Şi-a pierdut dorinţa şi puterea Sa de a salva pe păcătoşi şi a dat-o Mariei?

– Nu.

– Atunci de ce invităm pe sărmanii păcătoşi să vină la Maria, dacă ea, aşa cum aţi mărturisit dumneavoastră, nu are puterea, harul, dragostea şi compasiunea faţă de păcătoşi aşa cum le are Isus?

Sărmanul episcop nu a mai putut să-mi răspundă. Eu însumi nu eram convertit, căci erau încă multe legături care mă ţineau strâns legat de religie.

„Ce s-a întâmplat mai departe? Am devenit un preot renumit, însă în interiorul meu nu aveam pace, căci nu eram sigur de mântuirea mea. Aveam impresia că Dumnezeu este departe de mine, şi totuşi El era foarte aproape.

Într-o zi mi-a venit gândul: «Tu ai evanghelia, citeşte-o şi vei primi lumină.» Pe genunchi şi cu mâini tremurânde am deschis Biblia. Ochii mi-au căzut pe versetul: «Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor.» Prin aceste cuvinte a venit lumina lui Dumnezeu în viaţa mea şi pentru prima dată am văzut marea taină a mântuirii. Mi-am zis: «Isus m-a cumpărat. Atunci El m-a şi mântuit. Eu nu voi fi mântuit prin faptul că merg la Maria. Eu nu voi fi mântuit prin purgatoriu, spovedanii sau exerciţii de căinţă. 

Eu sunt mântuit numai prin Isus Hristos.»

Când duminică dimineaţa oamenii au venit la biserică, nu le-am predicat despre Maria sau despre sfinţi, ci tuturor celor prezenţi în marea biserică le-am prezentat DARUL lui Dumnezeu: Isus Hristos şi iertarea păcatelor, viaţa veşnică numai prin credinţa în Isus Mântuitorul.“

                                 preluat din "Samanta buna"