Hrana ta zilnica!

12 OCTOMBRIE
Ieremia 32.1-15
Capitolul 32 se deschide prin prezentarea unor evenimente în special critice. Ierusalimul, asediat de armata babiloniană, este preocupat să-şi trăiască cele din urmă zile ale independenţei sale. 

Pentru a-1 face pe Ieremia să tacă, sub acuzarea că subminează curajul asediaţilor, împăratul are grijă să-1 închidă în închisoarea palatului. Captivitatea profetului însă nu împiedică Cuvântul Domnului de a ajunge până la el şi, de asemenea, nici pe profet nu-1 împiedică, conform instrucţiunilor primite, să cumpere ogorul vărului său, Hanameel, prin intermediul credinciosului Baruc, menţionat aici pentru prima dată. Acest act capătă, într-un moment ca acesta, o semnificaţie remarcabilă: Cunoscând din Cuvântul Domnului că dezastrul este iminent şi inevitabil, Ieremia îşi manifestă în felul acesta, public, credinţa sa în Cuvântul divin, potrivit căruia restaurarea lui Israel îşi va găsi ulterior împlinirea cu tot atâta certitudine (cap. 31). Situaţia personală a profetului este fără perspectivă (şi la ce-i poate fi util un ogor unui întemniţat?), iar cea a poporului era disperată. Din punct de vedere omenesc, Ieremia nu mai putea aştepta nimic nici de la compatrioţii lui, nici de la inamicii caldeeni. El însă, împotriva oricărei speranţe, crede cu speranţă (vezi Romani 4.18), iar acest ogor pe care îl cumpără le dă tuturor o mărturie.

Intrebari finale !

Hrana ta zilnica!

11 OCTOMBRIE
Ieremia 31.27-40
Ieremia nu anunţă numai evenimente triste, ci are şi veşti bune pentru popor: „Iată, vin zile", spune el, când Domnul „va restabili" casa lui Israel şi pe cea a lui Iuda, în temeiul unui nou legământ. Cel vechi fusese „rupt" de către popor. Acesta se dovedise incapabil să facă faţă obligaţiilor rezumate în lege.

 Atunci Dumnezeu nu le va mai da alor Săi această lege pe table de piatră, ci o va pune înăuntrul lor (ei vor fi în felul acesta o imagine a Robului ascultător; vezi Psalmul 40.8): o va scrie direct pe inima lor reînnoită 

(v. 33; 2 Corinteni 3.3). 

Cu alte cuvinte, din dragoste, şi nu din teamă vor împlini ei voia Domnului. Nu este acesta, cu atât mai mult, măreţul argument care trebuie să-i aducă pe copiii lui Dumnezeu la ascultare de Tatăl lor ceresc? Cu siguranţă, de aceea să-L lăsăm pe Dumnezeu să graveze pe inima fiecăruia dintre noi învăţăturile Cuvântului Său!
„Toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic al lor şi până la cel mai mare al lor..." (v. 34). Domnul doreşte să fie aşa în fiecare dintre familiile noastre.
Versetele 31-34, citate în Evrei 8.10-12, se încheie cu o promisiune care ne priveşte şi pe noi: „le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aminti de păcatul lor" (comp. cu Fapte 10.43), pentru că „sângele noului legământ" s-a vărsat şi pentru noi (Matei 26.28).

Când TU ești cu mine!

Aceasta este rugaciunea mea...!

Citesc Psalmul 84 si citind doar primul verset m-au napadit o sumedenie de intrebari.

Primele doua versete spun asa:

Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel Viu!

 

Ma intreb, cati mai putem spune astazi cu toata sinceritatea acest lucru ?

 

Cat de placute gasim locasurile in care mergem sa ne inchinam?

Nu cumva, nu mai gasim placerea in partasiile cu fratii? 

Nu cumva mergem acolo si in loc de a veni acasa intariti si incurajati pentru inca cateva zile in care trebuie sa avem biruinta asupra celui rau, venim mai goi si cu sufletul mai sarac decat am plecat, si asta doar datorita simtului critic si nemultumitor pe care il avem de multe ori?  

Sufletele noastre mai suspina, mai tanjesc atunci cand din motive obiective nu putem ajunge la Casa Domnului, fie ca este o seara de rugaciune, fie ca este doar un serviciu divin peste saptamana? 

Nu cumva constiinta noastra nu mai da nici macar un semnal de alarma atunci cand, chiar ne invocam noua insine un motiv pentru a nu merge? 

 Cat de placute sunt locasurile Tale...! Aceasta afirmatie o pot face doar cei care sunt atasati de Dumnezeu si gasesc placere in apropierea de El. Daca in viata de zi trupul are nevoie de apa si hrana care ajuta la mentinerea vietii noastre, tot asa si sufletul nostru are nevoie de ceea ce este vital pentru a ne mentine  viata spirituala. 

Ori ce este vital pentru suflet? Cuvantul spune:

„Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată" (Ioan 6:35) 

" „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:37-38)

Oricat de bine ne hranim azi, maine iarasi ne este foame, insa atunci cand am gustat din Dumnezeu, sufletul nostru Il cauta cu ardoare pe Cel care ne-a dat aceasta hrana si aceasta apa vie. Doar El ne poate satisface pe deplin.

Exista insa un surogat care incearca sa anhileze aceasta dorinta a multor crestini in ziua de astazi. Goana dupa lucrurile pamantesti dar trecatoare, placerile care sunt doar de o clipa si banii vor  incearca sa impiedice dorinta si nevoia sufletului, de-aceea trebuie sa ne rugam ca El sa  puna in noi aceasta dorinta dupa El, sa lase o sete arzatoare a sufletului nostru dupa Cuvantul Lui, dupa prezenta Lui.

Cartea Proverbe are un indemn minunat si o rugaciune de-altfel:

"...nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pâinea care-mi trebuie.
Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: „Cine este Domnul?” Sau ca nu cumva, în sărăcie, să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului meu"
Citind in continuare Psalmul 84 ajung la vers.8  dupa care scrie...oprire.

 Insa inainte de aceasta oprire scrie asa:

Doamne Dumnezeul oştirilor, ascultă rugăciunea mea! 

Ia aminte, Dumnezeul lui Iacov!  

 

Aceasta este rugaciunea mea....!

Ce-ai simtit ultima data? Bucurie sau rusine?

Zilele trecute am fost binecuvantata in zorii zilei cu Psalmul  34, printr-un sms.

 Fiind o zi mai linistita la birou pentru ca este vineri, am dat iarasi de acest verset din Ps.34,

Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine!

Cand privim spre Domnul si stam inaintea Lui ce simtim?

Astazi de dimineata de exemplu, cand am ingenuncheat inaintea Lui, ce am simtit?

Ne-am bucurat noi oare ca avem din nou ocazia sa-I putem spune cat de mult Il iubim?

Am simtit fiorul acela pe care-l simtim oridecate ori stam in prezenta Lui si ne atinge prin Duhul Sau?

Sau...nu cumva ni s-a umplut fata de rusine cand am stat inaintea Lui din cauza pacatelor pe care le-am facut in ascuns?

Ca si urmasi ai lui Hristos trebuie sa ne insoteasca aceasta marturie:

Când îmi întorc privirile spre El, ma luminez de bucurie, şi nu mi se umple faţa de ruşine!

 Doamne ajuta-ne!

Lauda sau barfa?

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Efeseni 5:19 

sursa foto: http://www.lovendal.ro/

Vreau sa ne facem o cercetare noi insine.

Cand am vorbit ultima oara cu un frate sau o sora in credinta, care a fost subiectul nostru de discutie?

A fost ceva care ne-a zidit, ne-am incurajat unii pe ceilalti sau am vorbit despre sora "X", nu cumva am vorbit de  fratele "Y"?

Orice discuție despre o a treia persoană, care nu este de față se numește  "BÂRFĂ"!

Doamne pune in gura mea doar laudele Tale !

Hrana ta zilnica!

10 OCTOMBRIE
Ieremia 31.15-26
Frumoasa restaurare a lui Israel, vestită în prima parte a capitolului, va fi precedată de lacrimi amare. Este zugrăvit acum tabloul poporului necăjit, prin imaginea Rahelei, soţia lui Iacov, care-şi plânge copiii pierduţi. (Aşa cum se întâmplă deseori în Scriptură, v. 15 şi-a găsit deja o împlinire, parţială, cu prilejul masacrului pruncilor din Betleem: Matei 2.18). Este însă vorba pentru acest popor de o întristare după voia lui Dumnezeu, care „lucrează pocăinţă spre mântuire, de care nu-ţi pare rău" (2 Corinteni 7.10). Versetele 18-20 ne arată că Dumnezeu este foarte sensibil la expresia unei asemenea tristeţi. Să-1 ascultăm pe Efraim relatându-şi istoria. Corecţia divină a fost salvatoare, determinându-1 să se convertească, cufundat într-o pocăinţă autentică; iar când s-a cunoscut pe sine (când a înţeles cu adevărat ce era el), a fost copleşit de ruşine. Şi-a condamnat tinereţea vinovată şi neîmblânzită. Poate face fiecare dintre noi o relatare asemănătoare? Până atunci, să ascultăm şi cum anume Ii place lui Dumnezeu să ne numească: „un fiu scump, un copil plăcut” (sau: un copil al desfătărilor; v. 20).
Confesiunea noastră va fi imediat întâmpinată de o mărturie personală şi intimă a dragostei eterne, precum şi de resursele care o însoţesc: „Am săturat sufletul obosit şi am îndestulat orice suflet întristat" (v. 25).