10 Iulie
2 Impăraţi 4.18-31
Domnul i-a dat un copil evlavioasei sunamite. Dar El doreşte să facă pentru ea şi mai mult decât atât: vrea ca ea să-I cunoască puterea de a învia morţii. Un nou copil sosit în familie este o sursă de bucurie pentru părinţi şi, de asemenea, pentru fraţii şi surorile lui. Dar ceea ce va avea mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu va fi naşterea din nou a acestui copil; cerul întreg se va bucura.
2 Impăraţi 4.18-31
Domnul i-a dat un copil evlavioasei sunamite. Dar El doreşte să facă pentru ea şi mai mult decât atât: vrea ca ea să-I cunoască puterea de a învia morţii. Un nou copil sosit în familie este o sursă de bucurie pentru părinţi şi, de asemenea, pentru fraţii şi surorile lui. Dar ceea ce va avea mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu va fi naşterea din nou a acestui copil; cerul întreg se va bucura.
Nu este oare cea mai mare minune când un om trece de la moarte la viaţă?
Aceasta se numeşte convertire. Isus o împlineşte încă în familiile noastre în aceste zile. Am trecut noi printr-o astfel de experienţă?
Să-L privim pe Mântuitorul aflat în casa Martei, în Betania. Ajungând acolo, El era primit cu respect şi afecţiune, asemeni lui Elisei la sunamită. Dar a fost necesar ca această familie să-L cunoască sub un nume nou: „învierea şi Viaţa" (Ioan 11.25). Isus nu Se afla acolo în momentul când ei erau loviţi de doliu, iar întârzierea Sa putea fi luată drept indiferenţă. Dar a fost necesar să fie încercată credinţa lor, întocmai ca cea a sunamitei din textul nostru. „Este bine", spune ea, în ciuda tuturor aparenţelor. Cât despre noi, care ne plângem în faţa unor lucruri atât de mărunte, să nu uităm, în nici una din dificultăţile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină: „Este bine"!
Aceasta se numeşte convertire. Isus o împlineşte încă în familiile noastre în aceste zile. Am trecut noi printr-o astfel de experienţă?
Să-L privim pe Mântuitorul aflat în casa Martei, în Betania. Ajungând acolo, El era primit cu respect şi afecţiune, asemeni lui Elisei la sunamită. Dar a fost necesar ca această familie să-L cunoască sub un nume nou: „învierea şi Viaţa" (Ioan 11.25). Isus nu Se afla acolo în momentul când ei erau loviţi de doliu, iar întârzierea Sa putea fi luată drept indiferenţă. Dar a fost necesar să fie încercată credinţa lor, întocmai ca cea a sunamitei din textul nostru. „Este bine", spune ea, în ciuda tuturor aparenţelor. Cât despre noi, care ne plângem în faţa unor lucruri atât de mărunte, să nu uităm, în nici una din dificultăţile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină: „Este bine"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu