12 MAI
Luca 7.1-17
Ce nobile sentimente întâlnim la centurionul din Capernaum: afecţiune puternică pentru un simplu rob; bunăvoinţă faţă de Israel; smerenie („nu sunt vrednic...", declară el; comp. cu v. 4); simţul datoriei şi supunere faţă de autorităţi, căpătate în viaţa militară (v. 8)! Dar nu aceste calităţi morale au fost cele pe care le-a admirat Domnul, ci credinţa acestui străin. Isus i-o citează ca exemplu. Credinţa există numai prin obiectul pe care ea îl acceptă: aici, atotputernicia Domnului. Cu cât obiectul va fi recunoscut în grandoarea sa, cu atât mai măreaţă va fi credinţa. Fie ca Hristos să fie mare pentru inima noastră!
Apropiindu-Se de Nain, Domnul şi mulţimea care-L însoţea întâlnesc un alt cortegiu; este unul de înmormântare, ca cele pe care le putem vedea pe străzi (Eclesiastul 12.5b: amintire tragică a faptului că moartea este plata păcatului). Acesta însă este unul deosebit de trist, pentru că era vorba de unicul fiu al unei văduve. Mişcat de milă, Isus mai întâi o mângâie pe sărmana mamă, apoi atinge sicriul (aşa cum îl atinsese pe lepros în cap. 5.13, făra a deveni necurat; comp. cu Numeri 19.11). Şi iată că mortul se scoală şi începe să vorbească!
Să nu uităm că mărturia verbală este o dovadă necesară a vieţii care este în noi (Romani 10.9).
Luca 7.1-17
Ce nobile sentimente întâlnim la centurionul din Capernaum: afecţiune puternică pentru un simplu rob; bunăvoinţă faţă de Israel; smerenie („nu sunt vrednic...", declară el; comp. cu v. 4); simţul datoriei şi supunere faţă de autorităţi, căpătate în viaţa militară (v. 8)! Dar nu aceste calităţi morale au fost cele pe care le-a admirat Domnul, ci credinţa acestui străin. Isus i-o citează ca exemplu. Credinţa există numai prin obiectul pe care ea îl acceptă: aici, atotputernicia Domnului. Cu cât obiectul va fi recunoscut în grandoarea sa, cu atât mai măreaţă va fi credinţa. Fie ca Hristos să fie mare pentru inima noastră!
Apropiindu-Se de Nain, Domnul şi mulţimea care-L însoţea întâlnesc un alt cortegiu; este unul de înmormântare, ca cele pe care le putem vedea pe străzi (Eclesiastul 12.5b: amintire tragică a faptului că moartea este plata păcatului). Acesta însă este unul deosebit de trist, pentru că era vorba de unicul fiu al unei văduve. Mişcat de milă, Isus mai întâi o mângâie pe sărmana mamă, apoi atinge sicriul (aşa cum îl atinsese pe lepros în cap. 5.13, făra a deveni necurat; comp. cu Numeri 19.11). Şi iată că mortul se scoală şi începe să vorbească!
Să nu uităm că mărturia verbală este o dovadă necesară a vieţii care este în noi (Romani 10.9).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu